Leapșa cu #superprofi (1)


Data publicării: 26/05/2015

Ep.1: Doamnele profesoare care își deschid casa pentru elevii lor

Săptămâna trecută am lansat pe Facebook leapșa #superscrieri #superprofi, prin care ne-am provocat prietenii să-și amintească de acei profesori care le-au schimbat, într-un fel sau altul, viața. Că este vorba despre cei care ne-au pus o carte în mână, ne-au înțeles timiditatea, sau, din contră, tupeul, că sunt cei care au fost mai stricți cu noi, sau care ne-au luat apărarea în fața părinților, dintre toți cei care au făcut parte din educația noastră, vrem să aflăm povestea celor care au contat mai mult decât ceilalți.

***
Vom relua aici câteva dintre poveștile care ne-au plăcut cel mai mult. Leapșa #superscrieri #superprofi e deschisă în continuare tuturor celor care vor să-și amintească sau s-aducă un mic omagiu unui profesor pe care nu l-a mai văzut demult.

Atenție! riscul de a genera surprize emoționante, discuții nostalgice și bucurie sinceră este mare la această leapșă.

P.S: Dacă știți oameni care vor să aprofundeze subiectul, până pe 7 iunie primim aplicații pentru Bursele Superscrieri/BRD (prin care oferim 6 burse x 2.000 euro pentru realizarea unor materiale jurnalistice de profunzime pe tema educației – sistemul de învățământ preuniversitar de stat).

***

În episodul de azi al lepșei, facem cunoștință cu câteva doamne profesoare care și-au deschis casele elevilor lor: 

irina pacurariu
Irina Păcurariu

Pauza mare de la Parcul Copou 

Irina Păcurariu, realizatoare și producătoare TV, membră a juriului Bursele Superscrieri/BRD

„Am reuşit să o întâlnesc pe doamna profesoară Diaconu. A ieşit la pensie, ştii?! Zilnic încă organizează acasă la ea, pe la 10h40am – aşa numita «pauza mare». O ocazie pentru a întâlni prieteni sau foşti elevi şi pentru a depăna amintiri la un ceai sau la o cafea. Profită dacă ai ocazia, locuieşte tot în casa gri de la intrarea în Parcul Copou… ”

Doamna Diaconu este profesoara mea de matematică din liceu. O doamnă. Ochelari fumurii, tunsoare bob și o anume simplitate naturală o salvau de câte ori demonstra teoreme sau jongla cu diferenţialele. O știa toată lumea drept mare dascăl. Înţelegeam cam un sfert din ce povestea, legătura mea cu matematica fiind strict tangenţială, sau cum ar fi spus chiar ea, de „un paralelism descurajant”, dar de ruşinea ei reuşeam să rămân într-un pluton onorabil în clasa mea de informatică, plină de IT-iști şi matematicieni în devenire.

Mesajul de mai sus a venit acum ceva timp, pe Facebook, aşa cum vin şi pleacă multe în ultima vreme. L-am citit, l-am mai citit o dată şi abia apoi am eşuat gândindu-mă unde şi când mi-a scăpat ceva cu adevărat. Faptul că expeditorul părea doar un fragment din holograma unei vieţi pe care am trăit-o cu mult, dar foarte mult timp în urmă, cred ni se întâmplă de fapt la toţi când ne scrie un fost coleg de liceu. Mi-l aminteam, tăcut şi destul de retras, fără vocaţia de fi în miezul lucrurilor. Nu cred ca să-l fi auzit vreodată să povestească ceva despre el şi viaţa de dincolo de curtea şcolii. Mi-a scris după 25 de ani, de parcă ne-am fi auzit mereu şi nu ne-am fi oprit din confesiuni. Am simţit că m-a căutat tocmai pentru că eram o legătură vizibilă cu anii lui din România, cu vârsta de atunci şi, de ce nu, cu sala de clasă unde îşi încrucişau privirile de pe peretele din faţă pe cel din dos conducătorul suprem şi Grigore Moisil. Naiv continui să sper că istoria generaţiei mele îl va păstra mai cu seamă pe matematician, nu pe cizmar.

Pedro – de la Petru, aşa îi spuneam colegului, stabilit de aproape 16 ani în Laval (lângă Montreal) – a strecurat secvenţa de mai sus între detalii despre el şi familia lui canadiană şi asta mi-a demonstrat cât de mult am ratat eu de fapt în anii de şcoală. Faptul că Pedro ştia de la mii de km de întâlnirile din casa doamnei profesoare, care, să ne înţelegem, este la pensie de două decenii, că n-a pierdut ocazia ca la o vizită scurtă acasă să se bucure de „pauza mare” cu ea, sau că eu a trebuit să aflu de la el întreaga poveste mă face să cred că am ratat o mare întâlnire. Cu o doamnă adevărată, pe care mi-o aminteam doar că profesoara mea de matematică şi despre care n-am ştiut niciodată destul. Pedro mi-a scris acum doi ani, şi totuşi eu încă nu am încercat „pauza mare”. Nu mă întrebaţi de ce.

 

Sintia Radu la Gala Premiilor Superscrieri 2014
Sintia Radu la Gala Premiilor Superscrieri 2014

Orele de franceză: terapie de recâștigare a încrederii în sine

Sintia Radu, jurnalist, dublă câștigătoare a Premiilor Superscrieri

Mi-e tare dor de toți oamenii minunați pe care i-am cunoscut, de la învățătoare, la diriginte, dar mai ales de profesoara de limba franceză, Elena Țolea, o doamnă minionă și firavă, căreia veșnic îi cădeau ochelarii de pe nas. Era un dascăl căruia, dacă îi câștigai aprecierea (și nu era ușor), te susținea în fața tuturor, necondiționat.

Te apăra în fața propriilor tăi părinți, îți făcea cadou cărți și culegeri ca să știi mereu mai mult decât spuneau alții că trebuie să știi, te invita la concerte simfonice, în excursii la munte și la ea acasă în vacanță ca să nu o uiți peste vară și nu se mai sătura să te laude și să te încurajeze oricând făceai ceva ce-i merita admirația. Pentru copiii timizi, mai puțin siguri pe ei, dar suficient de motivați, orele ei erau terapie de recâștigare a încrederii în sine.

De la doamna Țolea am învățat ce înseamnă pasiunea, ce înseamnă să-ți pese, ce înseamnă obrazul, cuvântul și reputația pe care cu greu ți-o clădești și prea repede ți-o pătezi. Poate de-aceea, în jurnalul pe care-l țineam în clasele V-VIII, multe dintre texte îi sunt dedicate. Îi spuneam pe ascuns cât o iubeam și cât de hotărâtă eram să n-o dezamăgesc vreodată. Azi regret că dorința de a nu o deranja și timiditatea pe care încerca ea să o trateze m-au împiedicat să o mai vizitez odată ce am intrat la liceu.

Doamna profesoară, sper că sunteți bine. Oriunde am ajuns, în orice colț al lumii, cât de departe, și orice reușită am avut și voi avea vreodată, au fost și vor fi în parte datorită dumneavoastră. Continui să vă iubesc.

dana
Dana Berghes

Felii de pâine neagră tăvălite-n unt

Dana Berghes, editor muzică, SUB25 

Amintirile cu și despre profesoara-mea-mătușă sunt pline de părți de vorbire care cer dativ sau genitiv, râsete și eseuri scrise și rescrise până nu mai au cusur.

În doisprezece ani, nu pot să număr câte dimineți au avut felii de pâine neagră rumenite, tăvălite în unt, atinse de un fir de sare, în cheia unor povești adolescentine redate într-o germană care se ambiționa de la săptămână la alta să se închege. Această superfemeie este cel mai stabil personaj-model pe care l-am avut în viața asta. Coerența ei personală, felul în care își purta inelele, camera cu un perete de oglindă și biroul pe care l-am împărțit cu colegele devenite prietenele mele sunt ceva ce sper să se întâmple în viața cât mai multor mini-oameni.

Am primit două lecții de viață încă de mică: să muncesc în draci pentru ce îmi doresc și să îmi doresc să fac ceva care să-mi placă. În afară de asta, le-am primit cu blândețe și cu forța exemplului propriu, ceea ce a făcut să le îngurgitez mai lacom decât orice altă influență de la vremea respectivă, alături de o cunoaștere smintită a limbii germane.

***
Revenim mâine cu episodul 2 din leapșa #superprofi #superscrieri și vă provocăm s-o dați mai departe.