De cele mai multe ori, nu știm sau poate nici nu ne întrebăm ce presupune munca din spatele unei povești pe care o apreciem. Autorii poveștilor puternice au nevoie de curaj și de răbdare în căutarea adevărului în detaliu. Sunt mereu pe drumuri și trebuie să găsească oameni care să le ofere răspunsurile potrivite. Uneori se atașează și trăiesc experiențe care îi schimbă. Alteori obosesc și nu mai au resurse. Am vrut să aflăm câteva astfel de detalii despre munca din spatele unor povești pe care le-am premiat în acești ani la Premiile Superscrieri.
Ioana Cărlig a câștigat premiul I la Forojurnalism în 2015, cu materialul „Zâne”. Împreună cu Marin Raica, umblă prin țară, într-o „explorare a spațiilor misterioase și izolate ale României și o întâlnire cu oamenii care le populează, dincolo de clișee folclorice” – după cum spune jurnalistul Vlad Odobescu într-un material amplu publicat pe Scena9.
Noi am vorbit cu Ioana despre seria „Culegătorii”.
„Zâne” și „Culegătorii” sunt două proiecte diferite? Sau când ai câștigat premiul la Superscrieri erau un singur proiect?
Fotografiile din taberele de culegători sunt o serie din proiectul “Zâne”, la care lucrez împreună cu Marin Raica.
Zâne este un proiect documentar, dezvoltat pe termen lung (încă în lucru) despre spațiile izolate și tradiționale din România, despre legătura omului cu natura și cu supranaturalul.
Cum te-au primit culegătorii în comunitatea lor?
Foarte ok, sunt oameni deschiși, muncitori și prietenoși.
Cum se purtau oamenii cu tine? Ai legat prietenii acolo?
Dacă stai mult într-un loc, cum stăm noi când documentăm, nu ai cum să nu legi prietenii. Într-o zi faci 2-3 poze, într-o zi nu faci deloc, în rest comunici și te împrietenești, te uiți și te gândești. Am fost și anul ăsta pe acolo, ne-am întâlnit cu o parte din ei, le-am dus medicamente pentru copii, hăinuțe, etc. Probabil vom trece pe la ei mereu de acum încolo.
Ce te-a frapat cel mai tare?
Vizual e o situație foarte ofertantă. Oameni prin pădure, corturi și spații de locuit amenajate cu lemn și crengi și ferigi. Primul efect a fost wow, ce frumos. Apoi am cunoscut oamenii, am povestit și mi-am dat seama că, în afară de cei foarte amărâți care niciodată nu au prea mult de ales, pentru cei mai mulți era o alegere: să meargă acolo să facă niște bani, în loc să își ia un contract la castraveți în Germania și să fie departe de casă, de familie.
Câte drumuri ai făcut în tabere în intervalul iunie – septembrie 2015? Cât ai stat de fiecare dată? Rămâneai cu ei în tabără?
Locuiam în Petrilă, în apropiere și mergeam destul de des, 3-4 zile pe săptămână. Mergeam dimineața devreme și ne întorceam seara acasă. Ne întorceam de fiecare dată în tabără cu multe fotografii pe hârtie care provocau valuri de entuziasm.
Unde ai dormit, te-ai spălat, ai mâncat? Dacă ai dormit în cort, cu cine l-ai împărțit?
Am dormit o dată în mașină, în rest mergeam seara acasă. În timpul zilei mâncam cu ei, ne făceau mereu cafea și ne dădeau fructe de pădure și ciuperci coapte pe plită.
Te duceai cu cei care culegeau ciuperci sau rămâneai în tabără? Sau și și? Și cum decideai ce alegi în ziua respectivă?
Am mers și la cules, dar de cele mai multe ori alegeam să rămân în tabără, unde rămâneau femeile și copii și erau mai multe tipuri de activități.
Purtai aparatura la tine sau mai lăsai și în cort (în cazul în care stăteai în cort)? Aveai încredere în oamenii de acolo?
Aveam încredere totală, îmi lăsam geanta peste tot,își încărcau telefoanele în mașina noastră, copiii se jucau cu aparatele digitale etc. Nu mi s-a întâmplat niciodată să mi se fure ceva sau să fiu agresată pe teren. De fapt, nu am avut niciodată experiențe nasoale în orașe mici, în sate sau în comunități de genul ăsta.
Cum îi faci să se simtă în largul lor în fața camerei?
Singura soluție pe care o am e să petrec mult timp cu ei. Funcționează foarte bine pentru felul meu lent de a fi și de a fotografia: am nevoie de mult timp să îmi dau seama care e faza, apoi de ceva timp să îmi dau seama ce vreau să fotografiez, care e „esenta” și apoi de și mai mult timp să fotografiez propriu-zis-pot lucra doar într-o anumită lumină. Dacă la sfârșitul anului trag linie și am 5 poze de care sunt mulțumită înseamnă că a fost un an foarte bun. Iar pentru personaje e ok că nu trebuie să tragi de ei, să tragi de o situație, poți să fii relaxat, să stai la povești și când se întâmplă să fii acolo. Se obișnuiesc cu tine, ești parte din peisajul zilnic și e ok.
Ce vârste aveau cei din tabără? Minimum, maximum.
În una din tabere era un bebeluș de 3 luni. Cred că cel mai în varstă avea 75 de ani, ceva de genul ăsta.
Ce mesaj ai vrut să transmită proiectul tău Culegătorii?
Nu am vrut să transmit un mesaj, nu mi-am propus asta niciodată. Am vrut doar să surprind atmosfera pe care am simțit-o acolo și să o arăt mai departe. Fac tot posibilul să mă țin de departe de concluzii. Prefer să rămân curioasă și să mă entuziasmez de realitate pur și simplu. Ideal, genul de fotografie pe care vreau să îl fac nu arată un subiect într-un singur fel, lasă loc de un pic mister, de câteva întrebări, nicidecum de răspunsuri. Mai ales când fotografiez oameni, îmi doresc foarte mult ca privitorul nu să simtă imediat: uite un om sărac, uite un om fericit, uite o mamă, uite un bunic. Genul ăsta de fotografie mă plictisește.
Dacă ar fi să împarți perioada iunie – septembrie în etape, care ar fi acelea?
Ture între Petrila și tabere. Cred că cel mai mult am fotografiat în iunie, când am ajuns prima oară într-o tabără și în august-septembrie, când deja ne făcusem prieteni și copiii se jucau cu cățelul nostru.
Te-ai supus unor riscuri acolo? Care?
Sunt vipere, dar nu pot spune că m-am expus prea tare, așa cum o fac ei. Se expun ei zi de zi când merg la cules, uneori mai ajunge câte un pui dezorientat și prin tabere.
Cum te-a schimbat experiența asta?
M-a făcut să îmi doresc să îmi petrec mult timp în natură- la munte, în pădure, și să mă simt mai în largul meu în spații de genul ăla. E greu de explicat, dar pentru un copil crescut în Balta Albă la etajul 10, experiențele din călătoriile pe care le facem pentru Zâne sunt din altă lume.
Între timp, așteptăm noi povești de non-ficțiune Premiilor Superscrieri, ediția a VI-a. Înscrieri până pe 30 septembrie, aici.
