Bursa Superscrieri/Poqe pentru fotojurnalism

George Popescu

fotojurnalist, București, România

(22.11.1980 – 06.02.2019)

www.poqe.com

 

George Popescu a fost unul dintre cei mai talentați și muncitori foto-jurnaliști documentari ai generației sale, un suflet bun și curajos, cum l-au descris prietenii și colegii. A plecat dintre noi la 39 de ani, mistuit de un carcinom gastric. Însă a murit cum a trăit: liber, demn, puternic și cu gândul la binele celorlalți.

 

Pentru că George se gândea mereu la alții, familia, prietenii și colegii de breaslă au decis să îi ducă mai departe munca printr-o bursă de fotografie documentară, prin care sperăm să descoperim tineri fotografi apropiați de valorile lui George, dar care nu au avut încă șansa să-și încerce simțurile într-un proiect de anvergură.

 


 

„M-am născut în 1980, am vorbit la 4 ani, am citit la 5 şi am fumat la 6”, spunea George într-un interviu pentru TOTB.

Poqe, porecla moștenită din copilărie, s-a făcut om în Râca, Argeș, o comună ca oricare alta din sudul României comuniste, la câțiva kilometri de Siliștea Gumești a lui Marin Preda. Nu i-a plăcut școala și nici autoritatea; a fugit mereu de instituții, de reguli. A învățat făcând, de la oamenii cu care și-a împărțit timpul, fie că erau săraci fără adăpost sau milionari. Liber și mereu în mișcare.

Pasiunea care l-a mânat pe George în relațiile cu oamenii se regăsește în mare parte din creația lui artistică. Capacitatea fantastică de a transforma interacțiuni de câteva clipe în prietenii de lungă durată i-au permis să surprindă în fotografiile sale momente intime și autentice din viețile personajelor sale.
Așa a observat de doar la câțiva centimetri metamorfoza ultimilor mineri din Valea Jiului, traiul copiilor fără adăpost din București, comunități tradiționale de romi sau supraviețuirea în condițiile aspre din deșerturile Mauritaniei.  

Poqe reușea să își facă imediat prieteni, fie că îi culegea din cârciuma satului, fie de pe la un eveniment cu ștaif de București. Putea să facă o poantă la care râdeau și unul și altul, putea vorbi cu fiecare ore-n șir. Avea pur și simplu chef de viață și lumea se simțea bine lângă el. Te făcea să intuiești din prima că e om bun – și să renunți rapid la măștile, paravanele și precauția pe care le folosești când întâlnești pe cineva,” și-a amintit fotograful Petruț Călinescu pentru Scena9.

 

S-a maturizat în spatele blocurilor gri ale unei capitale în tranziție.
Deși a flirtat cu pozatul de când era un copil, abia după 20 de ani a prins curaj să întoarcă obiectivul spre oameni și poveștile lor. Și-a finanțat pasiunea din primul lui salariu de 150 de dolari, ca web designer, într-o perioadă de capitalism sălbatic, în care cei mai mulți români trăiau cu mai puțin de jumătate din banii ăștia. Banii i-au permis să-și dezvolte relația cu fotografia. Primul aparat profi și l-a cumpărat prin 2006 și tot atunci a început și
poqe.com, un foto-jurnal care ne amintește azi de câteva din proiectele lui majore, dar mai ales de evoluția lui George de la fotografia underground la foto-jurnalismul documentar.

Cred că am pus mâna pe un aparat foto la 23 de ani, când nu prea știam să fac mare lucru. Cu vreo patru ani înainte fusesem refuzat de McDonalds, primul job “serios” la care aplicasem cu un CV de care râdeam și eu. Știam toată suita Office, Windows 98 și engleză medie. Și făceam o facultate particulară de management în turism ca să scap de armată”, își amintea George.  

Cu siguranță stau destul de prost la vândut povești. Nu am fost în stare să umflu gogoașa niciodată prea mult. Îmi place să fac aluatul, nevasta zice că îmi mai place să exagerez, dar de aici până să iasă o gogoașă frumoasă pe care să o vinzi de 10 ori valoarea aluatului, e altă mâncare de pește. Așa că iată ingredientele aluatului, făcut mai pe bio, mai pe genunchi, mai cu un ajutor de pe unde s-a putut:

Cred că am pus mâna pe un aparat foto la 23 de ani, când nu prea știam să fac mare lucru. Cu vreo 4 ani înainte fusesem refuzat de McDonalds, primul job “serios” la care aplicasem cu un cv de care râdeam și eu. Știam toată suita office, windows 98 și engleza medie. Și făceam o facultate particulară de management în turism ca să scap de armată. Facultate care era a lui Oprescu și care pompa banii în psd, sau cum s-o fi numit în perioada aia rahatul ăsta de partid. Dar a trebuit să fac compromisul ăsta, altfel mă luau în armată, abia ăsta rahat imens. Nu prea mi-a plăcut să mă duc la școală, dar măcar citeam Edgar Alan Poe și Jack London, despre viața lui Freud și încă țineam minte că plânsesem la Mizerabilii în clasa a 5-a, lucru de care mi-am mai adus aminte abia recent. Cam pe atunci m-am oprit să mai citesc cărți. Pentru că am avut noroc să primesc un calculator și să învăț bazele web designului. Mulțumesc, Mugur, și nu am mai avut timp să citesc cărți, citeam despre cum se fac site-uri, învățam despre culori, gradiente și fonturi sans serif. Era toamna lui 2000, mama tocmai părăsise lumea asta iar eu mă trezisem că am un job super bine plătit pentru ce școală aveam.”

 

Și-a calibrat declanșatorul printre prieteni: i-a surprins la petreceri nebune, concerte, în cluburi, excursii excentrice, apartamente înghesuite sau pe plaje pustii.

Gică a fost memoria găștii din Expirat. Fără aparatul și flerul lui incredibil pentru instantanee și portret, anii 2000 s-ar fi topit într-o pastă alcoolică din care nu ai mai fi putut înțelege om cu persoană”, povestea Vlad Tăușance într-un articol pentru Scena9, imediat după dispariția lui George.

 

Odată cu experiența, și-a pus în valoare aplecarea spre oameni prin foto-jurnalism.
Din 2013 a fost membru al agenției germane N-OST, apoi inițiator, membru și fondator al
Centrului pentru Fotografie Documentară și al Documentaria, două dintre cele mai importante inițiative independente de fotografie documentară din România. În ultima parte a vieții, a contribuit cu idei și sfaturi la fondarea proiectului Inclusiv.

 

Poveștile văzute prin ochii lui George au apărut, de-a lungul ultimului deceniu, în: 
Casa Jurnalistului, VICE, Decât o Revistă, Esquire, GSP,  (multe dintre ele premiate la competițiile de profil), dar și în publicații precum CNN, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Spiegel, L’Express, Vice și Das Erste. A colaborat ca videograf cu Televiziunea Publică Germană (ARD), ARTE TV, Blue Cross International, Vice, World Animal Protection. În 2015 a câștigat categoria Single Image a Lensculture 2015 Visual Storytelling Awards.

 

Răsună Valea, Campioni Naționali, Oamenii sudului sunt câteva dintre proiectele de fotografie documentară de lungă durată în care George și-a investit energia creativă. Pe lângă acestea, câteva teme recurente l-au interesat în mod deosebit în ultimul deceniu: marginalizarea grupurilor vulnerabile, violența domestică, protestele civice, comunitățile rome tradiționale din centrul țării, Boboteaza la malul Mării Negre sau criza refugiaților.

 

Poqe pentru prieteni

Alexandru Bâcu:
„Gică a trăit în juma de viață cât alții în două.
Bolborosea de trăire ca un ibric de cafea tot timpul gata gata să dea în foc. Pentru el fotografia nu a fost o artă de dragul artei, ci un limbaj de comunicare. O modalitate de a crea punți între oameni, între poveștile lor, între grijile, bucuriile, frământările lor. Avea un fel de a se apropia de străini, de a sparge gheața și un râs contagios care te dezarma de inhibiție.
Era un om bun. Molipsitor de bun. Și simțeai asta imediat. A lăsat în urmă o gașcă mare de prieteni, o pânză interstițială din care încă nu am apucat să ne cunoaștem unul pe altul în întregime.
Această bursă de fotografie nu este un monument efemer, un mausoleu al orgoliilor, ci un efort sincer de a promova un sistem de valori și un fel de a fi care ne-a schimbat pe cei din pânză aia în cineva un pic mai bun, un pic mai filantrop, un pic mai plin de viață.
Probabil că astăzi pare o utopie scopul nostru de a face din Bursa Superscrieri/Poqe una din cele mai prestigioase premii din fotojurnalismul românesc. Dar eu cred că vom reuși. Și nu sunt singur.
Cum spunea Gică luându-mă peste picior când aveam un plan mai heirupist: hai măi chiparosule că o facem noi și pe asta.”


Vlad Ursulean:
„Am venit aicișa, călare pe un camion de pepeni prin Sahara Olteniei.

Clipesc și deșertul devine Sahara cea adevărată, tăiată de un tren cu minereu de fier printr-o furtună de nisip.

Închide ochii. Deschide.

Mergem într-un club ilegal de grindcore ascuns în spatele magazinului „Casa Miresei“. Pe pereți sunt pictate tancuri,

la bar sunt băieți blindați care se înmoaie cu fiecare pahar.

Ochii se închid singuri.

În beznă apar câteva puncte roșii – vârfuri de țigară în gurile unor oameni care se apropie. Le auzim pașii crănțănind pe uliță. Strigă după noi.

Mai devreme, în lumina gălbuie a birtului, erau numai iubire. Doi moși se sărutau franțuzește. Unul ne-a arătat cum bate la tobă cu o știucă aproape vie, celălalt ne-a mărturisit că a făcut cândva moarte de om.

Grăbim pasul și ne baricadăm în casă. Închidem ochii.

Soldați în camuflaj își odihnesc puștile ca să asculte un concert de metal hindus într-un magazin de pantofi de pe strada Marx din Tiraspol. Bem ceai cu votkă până nu ne mai e frică să ieșim pe stradă.

Totul e inchis.

Felii de salam și sticle de whisky sunt întinse pe o masă, sub neoanele unei camere fără geamuri.

Regele stă nemișcat pe scaun. Privirea sticloasă-i e întoarsă spre interior. Pe interior tremură. Tremurăm și noi, pentru că știm că de acolo vine nebunia lui.

Închide ochii pentru un moment. Deschide direct inima și lasă cuvintele astea să intre.

Cum pozezi muzica, iubirea, mândria, resemnarea?

Te arunci în oameni.

De fiecare dată când te-ntrebi dacă merită să mergi mai departe, dacă s-o faci și pe asta, dacă acum e momentul… aruncă-te direct și umple-te până la refuz de umanitate.

Declanșează.”

 


Silviu Mihai: Șapte ani de povești

„Am colindat cu George mai toată țara, din pădurile care se defrișau prin Bucovina până în piețele de pepeni din Dăbuleni. Am lucrat împreună la materiale de mai toate genurile: cu Laura Kövesi și cu Miron Cozma, cu călugării radicali de la mănăstirile din Moldova și cu familiile de căpșunari din Țara Oașului. Îl cunoscusem în 2012, când căutam un fotograf cu care să colaborez în România și un prieten comun mi-l recomandase. Îmi plăcea că investea multă energie în subiecte și avea un ochi pentru detaliile de atmosferă care uneori adăugau straturi mai profunde la subiectul principal, sau făceau mai suportabile mizeriile și nedreptățile despre care scriam. De la el am învățat să am mai multă răbdare cu protagoniștii, să le deschid cumva în discuție mai mult spațiu unde să se simtă în siguranță și să ne povestească mai mult.

Cea mai amplă și poate cea mai interesantă chestie pe care am făcut-o împreună a fost un soi de documentar multimedia în Valea Jiului. Am stat acolo mai bine de două luni, deși banii pe care reușisem să-i strângem pentru asta nu ajungeau, realist vorbind, pentru mai mult de câteva săptămâni. Aveam, la sfârșit, material pentru o întreagă monografie, care a rămas, evident, în bună parte nepublicat. Ăsta e, probabil, și principalul regret legat de poveștile la care lucram cu George: Cu toate că apăreau în presa din Germania, nu erau niciodată suficient de bine plătite încât să fi fost într-adevăr confortabil și să ne fi putut concentra cât aveam chef pe subiectele care ne plăceau.

Așa că, în ultimii ani, am petrecut ceva mai mult timp împreună în contexte fără legătură cu jurnalismul: Câteva sticle de vin prin cramele de lângă Chișinău, două nunți cu lăutari și niște cocktailuri pe acoperișul unui zgârie-nori din Bangkok. N-am apucat – sau, mai degrabă, n-am prea vrut – să ne luăm rămas bun într-un mod cât de cât articulat. Împărtășeam, cred, un soi de existențialism pragmatic care spune că poveștile și viața n-au cum să aibă încheiere, pentru că viitorul e deschis.”


Răzvan Luțac:
A avut o viață de film.

Un film foto clasic, pe care el l-a crezut în orb cu toate rigiditățile lui.
Analogul i-a zis că are 36 de poziții, el l-a respectat naiv.
La 36 de ani, George Popescu a aflat că are cancer.
Nu toți au primit așa vestea.
Unii au aflat că Gică s-a îmbolnăvit. Alții, că Poqe. Sau Răzvan.
Unii au auzit târziu, când el, la fel de naiv!, încerca să-și facă ordine prin poze, la etajul 7 al unui bloc din Militari.
Ce ordine să faci, Gică, în bibliorafturi întregi de imagini?
Serii de poze din Mauritania, matrioșcă a uitării – el, uitat într-un tren uitat dintr-un colț uitat de Africă.
Șters de praful deșertului, a ajuns până la CNN.
Înainte de asta, el ștersese praful pentru alții. Colaborase cu Frankfurter Allgemeine Zeitung, Spiegel, L’Express, Vice UK, Das Erste sau Arte tv.
Lista din România e mult mai lungă. Și cine nu e pe ea? Pe cine n-a ajutat?
Și nu doar cu imagini. Antemergătorul perfect, colegul ideal, genul care face și treaba reporterului și îmblânzește orice urmă de neîncredere a subiectului atât de diferit de la caz la caz.
Că e pepenar de Dăbuleni, căruțaș de Bobotează, șmecher-tatuat.
Dacă “Iartă-mă, Vasile / Nu pot, am jurat” nu-ți zice nimic, intră pe poqe.com. De miercuri, 6 februarie, pe Gică îl găsești aici.
Și, chiar dacă răspunde mai greu de atunci, o să-ți dea o bere pentru poze pentru care, la un moment dat, să merite curățenia.”

Andrei Șoșa:
Gică mi-a fost prieten bun și am fost foarte apropiați acum 10-15 ani.
A fost foarte implicat în povestea de început a Expiratului și “pozarul” la concertele din primii ani. Cumva și de acolo a început pasiunea lui. Îi mulțumesc pentru asta, pentru filmul de la aniversarea de 15 ani și mai ales pentru starea de voie bună care mi-o transmitea de fiecare dată cănd ne reîntalneam.”

Răzvan Alistar:
Am început să-l cunosc pe Poqe, mai bine, odată, când am fost la mare, cu niște prieteni pe care îi aveam in comun.
Ocazia a fost următoarea: să găsim o cherhana care s-ar fi aflat undeva la Vadu, sau la Corbu, sau undeva între Vadu și Corbu – unde am fi mâncat ceva ca lumea. Se lăsase seara peste litoral. Ne-am suit în Dacia albă a lui Mișu. Am luat-o la drum cu ideea că vom găsi locul destul de repede. Trecând, însă, prin sate – nimic.
Cherhanaua trebuie să fi fost, de fapt, pe plajele comunelor respective. Google Maps și neonul telefoanelor aprins, în întunericul care începuse să ne învăluie – însemna că nu ne întoarcem la cartofi prăjiți și cotletul băltind în ulei din Năvodari, ci mergem mai departe.
Am luat-o, deci, pe drumurile hârtopite care coborau din sat, pe plajă, prin mlaștinile cu ierburi înalte și uscate care se descopereau, în lumina farurilor. În distanță, sclipirile Petromidiei. În apropiere, un nor de țânțari, prin care treceam ca prin noaptea însăși. Șerpuiam, fără să găsim nimic.
Când, în sfârșit, am întâlnit o mașină venind din sens opus, am întrebat șoferul (mai erau, deci, oameni pe acolo): cherhanaua arsese în primăvară. Am plecat totuși, mai departe: ceva tot trebuia să fie. Când roțile mașinii au început să dea de nisip, am oprit. Am ieșit afară, într-o piftie de căldură și de țânțari.
Nu era, într-adevăr, nici măcar un restaurant, ci doar câteva mașini și câteva corturi, în depărtare. Era, însă, liniște. Se auzeau distinct valurile mării, spârgându-se de mal, calm și monoton.
O lună limpede, galbenă și nebruiată, așa cum nu o vezi la televizor, se ridica la orizont.
Aș fi putut să scurtez povestea asta și să spun că ce mi-a plăcut la Poqe, în seara aia, a fost că descopeream la el un spirit de aventură (și poate și o încăpățânare) la care am vibrat imediat. La câteva luni după, prin iarnă, m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să merg cu el la o nuntă de romi gabori.
„Pfaaaai, ești nebun, cum să nu?”, mi-am zis, și așa, într-o vineri noapte, am plecat cu un autocar din față de la Expirat, către Târgu Mureș, amândoi cu câte o șaorma tradițională în brațe. Acolo am stat într-o casă de oameni, într-o casă de romi, pentru prima oară în viața mea.
Poqe nu avea nici o teamă să-și lase camera foto, care bănuiam că e destul de scumpă, pe mâinile copiiilor care i-o cereau, ba chiar el le-o dădea să i-o țină când avea altceva de făcut decât să fotografieze. „E grea, și asta-i face să fie atenți”, mi-a răspuns el, că doar îl întrebasem, văzând lejeritatea asta, care pentru mine era surprinzătoare, dacă nu-i e teamă că i-o scapă pe jos.
La Dăbuleni, stăteam la o bere, pe vreo 40 de grade, la o terăsuică, chiar lângă bursa de valori pepenare. Era ca-n Vama Veche, cel puțin nisipul și berea erau aceleași, nu și micii (probabil cei mai buni mici din țară – luați de undeva de la Slatina, zicea grătaragiul – trăiască domno’ Vâlcov!). Se lăsa seara și oamenii se „însuflețeau”, adică se îmbătau, se trosneau, așa cum nu spune literatura – în plus, căldura te lovea în moalele capului oricum.
Vine la noi un tip – tânăr, bine făcut, tatuat, împăunat, șmecheraș, care-l întreabă pe Poqe cu o română cu accent de spania-italia, de camera foto. Că ce model e, că cât costă, în fine, chestii de genul ăsta – era vorba de cameră, oricum. Poqe i-a răspuns neimpresionat, dar, într-un fel, amabil. Ai fi zis că-i vorbește un pasionat novice de fotografie. Zice, ăstalaltul, „Bine, am și eu o cameră acasă, dacă ți-o aduc acuma, îmi spui cât ar costa? Mă întorc în cinșpe minute”.
Ok.
„Să vezi că a pus ochii pe camera lui Poqe, se duce să-și ia baieții din sat și vin peste noi”, mi-am zis în sinea mea. „Bossule, hai să-i dăm drumu’ d-aicea, ne suim pe biciclete și-am plecat”, mi-am zis, tot în sinea mea. În realitate, eram ok, dar încremenit. Poqe se uita, nederanjat, la pozele pe care le făcuse în acea zi.
Zic, în gând, „bine, deci vrei să stăm aicea, s-o dăm cu ăștia”, iar pentru lumea exterioară am scos un „mai iau o bere?”. Au mai trecut câteva minute. Șmecherașul se întoarce: „Uite, asta-i camera. Cât scot pe ea?” Poqe ia camera, se uită, zice „asta-i spartă, asta nu știu ce, asta nu-i bună. Nu iei mai mult de 45 de lei pe ea. Hai, poate 50”.
Ăstuia, nu-i vine se creadă. „C-c-c-c-um, patrușcinci de lei?”. Se dezumfla ca un balon gâtuit. A plecat cu camera între picioare.
Altă întâmplare: Era într-una din serile pe care le petrecuserăm în câmp, la bostănărie.
Era singura parte din zi când, în sfârșit, se putea respira. Norii se vedeau la orizont. Câteva fulgere care se stingeau în depărtare; la Dăbuleni plouă rareori: e ca un triunghi al bermudelor care nu înghite vasele, ci alungă orice fel de precipitație. De-aia, zona a căpătat un aspect semi-deșertic.
Să revenim: aici, la bostănărie, în plin câmp, este un șir de copaci înalți, plantați ca să țină de umbră celor care stau zi și noapte la pază. Arată ca în savană. Câteva corturi, afară câteva saltele, un cadru de pat, o masă.
Și un câine care mă latră încontinuu, un câine alb și slăbănog.
Unul din câinii care păzesc bostănăria. „Probabil că îl înfometează intenționat ca să fie mai rău”, mă gândesc. Familia la care stăm a reușit, în sfârșit, să-l alunge, dar lătratul se aude. Noaptea, o să-l lase liber oricum.
„Vrei să dormi în cort, sau afară, pe saltea?”, mă întreabă Poqe. Afară, adică sub cerul liber. Sub stele și sub copaci. „O să dorm în cort”, am răspuns. „Ți-e frică de câine?”, m-a întrebat. „Eeeeei, boss, nu, dar știi, în somn…”.
„Ți-e frică c-o să te muște în timp ce dormi?”
M-am băgat în cort, în timp ce el a luat salteaua, a pus-o pe un cadru de pat și s-a culcat, liniștit, afară. Dimineață, când m-am trezit, câinele mă aștepta la ușa cortului, lătrând de cum am deschis perdeaua.
Era încă răcoare și toată lumea moțăia.

Implică-te!

Writing
is healing

Oscar
Caragiale
Zilele & Gala Superscrieri 2019