Până când moartea ne va despărți

seria Până când moartea ne va despărți – de Raluca Ion, Diana Marcu și Luca Florian (ilustrație)

serie de trei episoade, publicate pe Republica.ro, 2016

episodul I: De ce se întoarce o femeie lângă bărbatul care o lovește
episodul II: „M-a legat cu un lanț de picior și m-a scos pe stradă ca pe un cățeluș. Nu s-a băgat nimeni”. 
episodul III: „M-a lovit cu ușa de la sobă în cap. M-am gândit că, dacă vede sângele, poate să dea și mai rău și mi-am pus gluga”


Până când moartea ne va despărți
episodul I: De ce se întoarce o femeie lângă bărbatul care o lovește

– Mă, Ana, ți se pare OK să te căsătorești cu un om care se poartă așa cu tine?

– Cum adică?

– Ana, te-a dat cu capul de ușă.

– Ți s-a părut, Monica.

Nu i se păruse, iar lovitura despre care vorbea fusese la fel de palpabilă precum betonul zidurilor între care a răsunat. Ana venise la iubitul ei, în miercurea aceea, împreună cu Monica. „Ne-a deschis clătinându-se”, povestește Monica, “și i-a dat o palmă de a lipit-o cu capul de ușă. O înjura, o făcea în toate felurile. Cel mai moale cuvânt era «curvă»”.

Imediat Monica s-a pus între cei doi, protejându-și prietena, iar bărbatul a prins-o de încheietura mâinii stângi. „Mă strângea. Nu credeam că un om beat are atâta forță”. Cu mâna liberă a reușit, totuși, să-și scoată cureaua de la blugi – „nu mă întrebați cum am reușit” – și i-a strigat „Să nu îndrăznești!”. În spatele ei, Ana plângea, implorându-l să înceteze. A început să spargă pahare. La un moment dat s-a prăvălit pe canapea și a vomat. „Ana i-a strâns vărsătura…”, apoi l-au întins amândouă în pat.

Și apoi? Apoi, își amintește Monica, „ea i-a pupat mâna cu care o lovise”.

Gestul, cu tot ceea ce era în spatele lui, a distrus într-o clipă îndârjirea Monicăi de a-și apăra, cu propriul trup, prietena. „Ce caut eu aici? Să o apăr? Când ea pupă mâna care a lovit-o?”, s-a întrebat, chiar atunci și acolo, Monica. „Am chemat un taxi și-am plecat acasă”.

„Mă făceau proastă, spuneau că nu acționez”

Scena, care s-a petrecut de Sfântul Ion între trei personaje cărora le vom proteja identitatea, dezvăluie țesătura în culori schimbătoare a relațiilor dintre o victimă, un abuzator și un martor al abuzului. Când femeia bătută alege să rămână lângă cel care o bate, compasiunea celorlalți – martorii, de cele mai multe ori apropiați ai cuplului – se preschimbă, adesea, în stupefacție, indignare, revoltă, uneori dispreț.

Apar, mai întâi, sfaturile și îndemnurile.

„Eu în locul tău aș fi făcut asta”, își amintește Caterina B., o femeie care a îndurat 20 de ani de bătăi, că-i tot repetau colegele de serviciu. „Pune mâna pe un par sau pe-o tigaie și dă-i în cap”.

Asculta sfaturile și se gândea că ele, colegele, nu înțeleg. Ea nu voia decât să simtă că a spus cuiva, că s-a descărcat. Nu voia să bage pe nimeni în povestea ei, știind că soțul ei „era foarte violent și răzbunător pe absolut toată lumea care încerca să mă ajute”. De cealaltă parte, spera în secret că, dincolo de „dă-i în cap”, una din colege îi va spune, într-o zi binecuvântată, „uite, vino să stai la mine”. Ar fi putut, după ce-ar fi găsit unde să stea, să strângă în trei luni bani de chirie și să se mute „undeva”. Asta ar fi fost o soluție. Dar cine te ia la el acasă?

După etapa sfaturilor și îndemnurilor, cei din jur te îngroapă, de obicei, în judecățile și sentințele lor. „«Așa îi trebuie dacă nu rupe pisica și stă cu el și nu se duce la Poliție», își amintește Caterina B. că spuneau colegele de serviciu. „Mă făceau proastă, spuneau că nu acționez”.

Și atunci, pentru că nu vedea nicio ieșire, Caterina B se ascundea.

La început spera să găsească o soluție de evadare, acum nu mai voia decât să ascundă. Dacă tot nu scăpa de bătaie, măcar de vânătăi să scape – să nu mai afle nimeni, să nu-i mai spună nimeni niciodată „așa îți trebuie” și „ești proastă”. „Mă făceam arici, ghemotoc. Și mă acopeream la față, dacă el începea să dea, ca să nu mă învinețesc și să pot merge la muncă. Îmi era foarte rușine să merg vânătă la serviciu”.

„Voiam să le fac să înțeleagă că și ele, dacă treceau prin ce trec eu, făceau la fel”

Iar după sfaturi și îndemnuri, după judecăți și sentințe, se încheagă în final, alături de conștiința propriei neputințe, și convingerea că n-are cine să te ajute – ești singură pe lume. Spune Caterina:

„Încercam să le conving că vreau să acționez, dar nu pot. Mă simt neputincioasă. Voiam să le fac să înțeleagă că și ele, dacă treceau prin ce trec eu, făceau la fel”.

E de neînțeles pentru noi, cei din jur – un paradox, aproape – de ce femeile rămân cu parteneri care le abuzează. E și mai de neînțeles de ce acele femei care reușesc, la un moment dat, să evadeze, sfârșesc de obicei prin a se reîntoarce.

De ce se întorc victimele la abuzatorii lor, de fapt? Ni se pare că știm exact ce-ar trebui să facă. Dar chiar știm?

****

„Dacă vrei, poți. Dar mai ai putere să vrei?”

Unele dintre motivele pentru care femeile rămân lângă un partener abuziv sunt ușor de intuit – dependența economică, de pildă, sau spaima că bărbatul părăsit, atins în ego-ul lui, îți va da de urmă și te va târî înapoi în iad, unde te va bate dublu: o dată pentru motivele standard, a doua oară drept răzbunare că ai plecat. Alte motive sunt mai greu de descifrat și de înțeles: țin de psihologia traumei și de efectele greu de imaginat – dacă n-ai fost niciodată în postură de victimă – pe care abuzul le are asupra capacității cuiva de a „acționa”, de a găsi soluții, de a o lua de la capăt.

„Nu mai poți să vrei ce vrei, nu-ți mai vine să vrei ce vrei, nu mai consideri că e potrivit să vrei ce vrei. Și vrei ce zice celălalt. Nu mai poți să fii cu tine, nu mai ai încredere că ai putea să vrei ce vrei tu”

Diana Vasile, psihoterapeut

Înțelepciunea convențională spune că „a pleca” ar fi o chestiune de voință, de determinare. „Pleacă! Dacă vrei, poți” – această mantră, care odinioară ne-a scos din peșteri și ne-a făcut să clădim civilizații, e una centrală în societățile contemporane: glorificăm capacitatea individului de a-și lua soarta în propriile mâini. În engleză există chiar o vorbă: “If there’s a will, there’s a way” – dacă ai voință, vei găsi o cale; inclusiv o cale să scapi de un partener abuziv, să-ți reclădești viața fărâmată și să-ți protejezi copiii de atmosfera toxică a unui cămin stăpânit de violență.

Dacă vrei, poți. Dar mai ai putere să vrei ce vrei? Înțelesul acestei întrebări, care sună a joc de cuvinte, se limpezește în cabinetul psihologului Diana Vasile, cea care a fondat la București Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Un loc în care durerii i se alocă timp și spațiu; în care durerea este luată în serios.

Ce n-a pătruns încă în înțelepciunea convențională e că traumele repetate, explică Diana Vasile, perturbă sever mecanismul însuși al voinței: „Nu mai poți să vrei ce vrei, nu-ți mai vine să vrei ce vrei, nu mai consideri că e potrivit să vrei ce vrei”, spune ea. „Și vrei ce zice celălalt. Nu mai poți să fii cu tine, nu mai ai încredere că ai putea să vrei ce vrei tu”.

Advertisement

Violența domestică

Un om abuzat în mod repetat alunecă astfel, în ciuda zbaterilor lui – și în ciuda faptului că rațional știe prea bine ce e sănătos și ce e nociv – într-o spirală a anihilării sinelui foarte greu de înțeles din afară; de aici neputința, disperarea, paralizia. „Încercam să le conving că vreau să acționez”, rememorează discuțiile cu colegele ei Caterina B. „Dar nu pot”.

„Emoțiile se desprind de gândire și nu mai putem gestiona ce se întâmplă cu noi”

Acest „vreau, dar nu pot” vine, explică Diana Vasile, din faptul că experiențele traumatizante îți schimbă fundamental modul de a gândi, de a percepe lumea, de a acționa. Abuzul fizic, care te împinge în starea primară de luptă pentru supraviețuire, induce, psihologic vorbind, o stare de îngheț, de paralizie – care se dovedește a fi diferența esențială dintre un om care funcționează în parametri normali și unul traumatizat. „În momentul în care experiența a fost atât de copleșitoare încât psihicul nu-și mai poate regla funcțiile, [omul] intră într-un mecanism de stop, o amorțire”, spune Diana Vasile. Iar amorțirea indică ruptura: „Emoțiile se desprind de gândire și nu mai putem gestiona adecvat ce se întâmplă cu noi”.

Nu mai putem, pentru că ne umplu, năvalnic, emoții devastatoare – neputința, frica, senzația de vulnerabilitate, de moliciune, de lipsă de energie – pe care psihicul nu le poate gestiona și, din acest motiv, mecanismele raționale își pierd accelerat din puteri. „E momentul în care simți că ți se rupe sufletul”, spune Diana Vasile.

Și, în acel moment în care se rupe sufletul, nu mai ai cum să funcționezi altfel decât „pe avarie”: singurul lucru care te preocupă e interacțiunea cu cel care te are în puterea lui – cu cel cu care ești într-o relație profund emoțională, „de care ești dependent financiar, emoțional, locativ, social”.

„Dacă vrei, poți” încetează să mai funcționeze. Iar sfaturile și îndemnurile celor din jur, judecățile și sentințele – toate venite, în fond, din bune intenții – te pot scoate uneori, e adevărat, din paralizie; dar alteori te afundă și mai mult în iadul propriei deznădejdi.

De ce se întorc victimele la abuzatorii lor, de fapt? Am căutat să aflăm, prin interviuri multiple, cât mai multe variante de răspuns la această întrebare. Am aflat că îndemnul binevoitor al spectatorului – „dacă vrei, poți” – e arareori o soluție de ieșire la liman. Și că, dacă trece bariera acestui îndemn de bun simț și înțelege cu adevărat, spectatorul poate schimba cursul lucrurilor.

Implică-te!

Writing
is healing

Oscar
Caragiale
Au mai rămas
zile până la
Zilele & Gala Superscrieri 2019