material preluat de pe blogul Active Watch
Puține teme sunt atât de greu de documentat, jurnalistic vorbind, ca violența domestică. Suferința fizică și psihică a victimelor e dublată de rușinea de a vorbi lumii despre calvarul tău, de stigmă socială, de frica de repercusiuni, de groaza că cei din jur te vor pune, și ei, la zid – înainte ca măcar să încerce să înțeleagă prin ce treci; groaza că tot tu vei fi găsit vinovat pentru ceea ce ți se întâmplă.
Bursierii Superscrieri/Avon de anul trecut – care au derulat zeci de interviuri și au fotografiat victime ale violenței domestice – au câteva sfaturi pentru jurnaliștii și fotografii care documentează astfel de subiecte.
1. Ascultă pentru a înțelege, nu pentru a judeca
“I-aș sfătui pe jurnaliști să asculte ca să înțeleagă, nu ca să judece. Când nu ai trăit ca într-un cub (cum spune Elena), nu poți să înțelegi de ce cineva acceptă să fie lovit și abuzat emoțional 14 ani. «De ce nu pleacă?» e întrebarea cea mai frecventă a oamenilor care nu au fost niciodată într-o astfel de situație. Ca să înțelegi o astfel de poveste, trebuie să înțelegi mai întâi mecanismele de gândire ale victimei și ale agresorului”. (Ana-Maria Ciobanu, jurnalist, co-autor al proiectului „Toată lumea din familia noastră” publicat în Decât o Revistă)
2. Ai răbdare, fii empatic, documentează-te impecabil
“E o temă extrem de sensibilă, așa că dacă vor ca personajele să colaboreze, trebuie să se înarmeze cu răbdare și empatie. Să încerce să aducă o perspectivă nouă, să schimbe unghiul de abordare și să se documenteze impecabil. Orice fenomen trebuie prezentat în întregime, în toată complexitatea lui, iar poveștile sunt puternice doar dacă au la bază o documentare cât mai solidă”. (Lina Vdovîi, jurnalist, coautor al proiectului “Cu jumătate de inimă”, publicat pe platforma independentă Casa Jurnalistului)
“E greu să documentezi violența domestică în România pentru că victimele se tem și se rușinează. De multe ori, gura lumii le blamează pe ele pentru ce li se-ntâmplă pentru că în România „Femeia nebătută e ca moara neferecată“. Ai nevoie de răbdare și empatie ca să convingi femeile să vorbească despre asta și de atenție atunci când victime colaterale sunt alți membri ai familiei – părinți sau copii care suferă la fel de tare ca femeia care a trecut sau se află într-o relație abuzivă.” (Elena Stancu, jurnalist, coautor al proiectului „Fără antecedente penale”, publicat în Esquire România şi pe platforma teleleu.eu)
3. Deschide larg ochii și încearcă să înțelegi transformarea oamenilor abuzați
“Să deschidă larg ochii și să petreacă cât de mult timp pe teren pentru a înțelege transformarea oamenilor care sunt abuzați. E greu să vezi doar la o primă vedere ce bagaj consistent de neîncredere poartă în spate, ce vină fără motiv duc cu ei, cât de multe lucruri se întâmplă în creierul lor pentru că, loviți de traumă, nu mai pot funcționa ca cei fără probleme. Le este greu să muncească, să-și găsească joburi, să aibă grijă de copii, să performeze personal și profesional. Prejudecățile celorlalți pot apărea atât de ușor pe un astfel de teren. Îi încurajez pe reporteri și fotoreporteri să aibă răbdare cu sursele lor și să citească cât de mult pot înainte de a ajunge pe teren”. (Oana Sandu, jurnalist, co-autor al proiectului „Toată lumea din familia noastră” publicat în Decât o Revistă)
4. Înainte de a apăsa pe buton, construiește încrederea
“O mare parte dintre persoanele pe care le documentezi nu doresc sa fie fotografiate, ceea ce îți va complica situația. E un subiect delicat, unde trebuie să te gândești bine cum abordezi documentarea fiecărui subiect, cum îi câștigi încrederea, apăsatul pe buton vine mai târziu, iar în cazul unora câteodată nu vine deloc. Cred că e important să aloci timp suficient, să nu încerci să urgentezi lucrurile”. (George Popescu, fotojurnalist, coautor al proiectului “Cu jumătate de inimă”, publicat pe platforma independentă Casa Jurnalistului).
***
La capătul a luni de documentare, cei șase bursieri Superscrieri/Avon au realizat, în toamna lui 2014, trei materiale de referință pe tema violenței domestice din România:
„Fără antecedente penale”, publicat în Esquire România şi dezvoltat ulterior pe platforma teleleu.eu, arată că violența domestică e adesea calea sigură către omucidere; și că rudele, vecinii, preotul, întregul sat, pot deveni – atunci când privesc abuzul ca pe o chestiune care se rezolvă strict în familie – complici ai unei crime care putea fi împiedicată. Autori: Elena Stancu, jurnalist și Cosmin Bumbuț, fotograf.
„Toată lumea din familia noastră”, publicat în Decât o Revistă și lansat ca proiect online de sine stătător, ne arată ce înseamnă violența domestică printr-o colecție de 14 povești în care abuzul, fie el fizic sau psihic, e elementul definitoriu, cel care mutilează viețile celor de lângă noi. (Autori: jurnalistele Ana-Maria Ciobanu și Oana Sandu și artista vizuală Solène Cesbron).
“Cu jumătate de inimă”, publicat pe platforma independentă Casa Jurnalistului, e un feature care analizează, din prin lentila a trei povești distincte, impactul pe care lacunele din legislația privind ordinului de protecție îl are asupra victimelor violenței domestice. Autori: Lina Vdovîi, jurnalist, și George Popescu, fotograf.
Vreți să vorbiți și voi despre violența domestică? Înscrierile pentru cea de-a doua ediție a Burselor Superscrieri/Avon – un parteneriat între Fundația Friends For Friends și Avon România – au loc până pe 26 aprilie 2015.
Cele trei burse, în valoare de 2.000 euro fiecare, vor fi acordate pentru proiecte jurnalistice complexe pe tema “violența domestică”. Suntem în căutare de proiecte care să treacă dincolo de tipare de abordare și să aducă noi perspective asupra temei – să înfățișeze publicului fenomenul violenței domestice în variatele lui forme și simptome, de la costuri pentru societate până la traume personale duse în spate decenii la rând, de la neputințe legislative până la cultura lui „bătaia e ruptă din rai”.
Găsiți detalii despre burse, despre selecție și juriu, precum și informații despre cum puteți intra în competiție aici.
