Pentru că jumătate dintre români consideră violența domestică o problemă privată, ne-am întrebat prietenii despre cum reacționează ei când sunt puși în fața acestui fenomen. Am selectat câteva răspunsuri și invităm pe oricine să-și scrie gândurile, pe social media sau pe bloguri. Întrebările noastre sunt:
Ai intervenit vreodată într-un caz de violență domestică? Dacă nu, ce te-a oprit și ce ai fi vrut să faci?
Te rugăm folosește ca hashtags #bursesuperscrieri, #violentadomestică, #bataianueruptadinrai.
Între timp, primim aplicații la Bursele Superscrieri/Avon pe tema violenței domestice, până pe 5 mai. Vom susține cu câte 2.000 de euro și suport editorial realizarea a trei materiale jurnalistice pe acest subiect, pe care le vom putea citi în această toamnă. Cu siguranță vom regăsi puncte de vedere precum cele descrise de prietenii noștri, mai jos.
Teama de a interveni, înlocuită cu dorința de a face cunoscut fenomenul, prin a scrie și a vorbi deschis despre el.
” (…) Îmi mai amintesc de un copil bătut în autobuz de o mamă nervoasă și târât apoi, pe scară, în jos. Nu am intervenit nici atunci, pentru că nu m-am simțit în stare să o conving în 10 secunde cât ar fi durat interacțiunea că ceea ce știe ea, de o viață întreagă, e greșit. Cum să-i explici unei femei care își snopea copilul, în timp ce cobora din autobuz, că nu, el nu e un dușman care îi face rău mamei sale, în loc să îi fie recunoscător pentru sacrificiile uriașe, ci e doar un copil, care nu, nu gândește ca un adult. Când să-i fi spus că nu se fac copii ca să le ceri să se poarte de la 2 ani ca adulții și nici să-i șantajezi toată viața cu niște sacrificii pe care nu ei ți le-au cerut? Nu aveam timp să-i spun și nici ea nu era pregătită să afle. Aș fi putut cel mult să-i strig că încalcă legea, dar pariez că s-ar fi uitat la mine ca la o nebună, înainte de a-mi fi zbierat să nu mă bag în educația copilului ei. Care lege? Legea lui “eu te-am făcut, eu te omor?”. De unde să știe femeia legea?
Așa că am preferat să fac altceva, anume să scriu de câte ori am putut pe acest subiect. Ceea ce am făcut și de data asta.”
Simona Tache, simonatache.ro, membru al juriului de burse // citește postarea Simonei pe blog, inclusiv comentariile
Când victimele nu apelează la stat, ci la oameni.
De fix acum un an:
“Nu mai târziu de aseară, pe la 22.00, am primit un telefon de la o doamnă din Bacău care căuta cu disperare orice număr de telefon / o instituție / o direcție / un sfat / un adăpost / orice, unde poate anunța că o prietenă de-ale ei era snopită în bătaie chiar atunci. Nici ea nu mai știa cum a ajuns la numărul meu, dar am fost singura “disponibilă” la acea oră. Nu contează ce am făcut eu (să spunem doar că victima e acum în siguranță), dar tot ce mi-a venit în cap a fost:
MILIOANE de euro cheltuite prin campanii împotriva violenței în familie și O femeie nu știe încotro s-o apuce în astfel de situații!! No comment!”
Delia Panait, deliapanait.com // citește toată povestea Deliei
Despre neputințele unui copil.
„(…) Am pornit anul 2016 căutând povești despre abuzul de orice fel pentru Plic, o revistă și am primit zeci de mailuri copleșitoare despre adolescenți și adulți sub 30 de ani care au trecut prin maltratare emoțională. Am citit fiecare poveste cu un gol în stomac și un sentiment îngrozitor de neputință – cei care îmi scriau erau din Franța, Italia, Rusia și Anglia. Erau povești îndepărtate, cu siguranță, dar ce m-a frapat a fost felul prin care se asemănau: oameni care nu știau că au puterea să lupte împotriva celor care abuzau de ea.
Tot la începutul lui 2016 s-a sinucis și Bella, ca urmare a abuzului sexual și emoțional din triunghiul meschin Bella – părinți – unchi pervers. De data aceasta nu mai era o poveste îndepărtată – o știam personal pe Bella, o văzusem cel puțin de două ori în carne și oase, era mai mult decât o adresă de mail. Cercul ei de prieteni aflase foarte târziu de problemele ei de acasă, iar când s-au ambiționat să tragă un semnal de alarmă, faptul era deja consumat. Mi-aș fi dorit să pot face mai multe, să anunț autoritățile, să găsesc un refugiu pentru Bella într-o casă pentru victimele abuzului, dar e foarte greu să schimbi lumea la o distanță de două ore și jumătate de mers cu avionul. Acum unchiul este târât prin tribunale, dar a costat o viață să se termine încă o luptă împotriva violenței domestice, iar asta nu face parte din lumea în care vreau să mă fac mare.”
Roxana Caia, Plic, o revistă // citește toată povestea Roxanei
Violența domestică nu este doar fizică, ci și verbală.
„Pot să vă spun că am fost victima violenței domestice (asta s-a întâmplat cu mult timp în urmă) și am reușit să scap. Și pot să vă mai spun, și asta este foarte important, că violența domestică nu înseamnă numai violență fizică, ci și verbală. Să îi spui cuiva “proasto”, “tâmpito”, “handicapato”, să o umilești verbal în mod frecvent = violența domestică. La ce mi-au auzit urechile pe stradă / prin pereții blocurilor în care am locuit, tind să cred că avem o mare problemă de violență domestică.”
Noemi Meilman, Fashion PR & blogger @ Placerile lui Noe
O singură palmă, o traumă pentru tot restul vieții.
”În toată viața mea am primit trei palme. Două dintre ele mi-au rănit orgoliul, dar una singură mi-a rănit sufletul. A fost singura palmă pe care mi-a dat-o vreodată tata. Privind înapoi, știu că a fost doar gestul unui părinte speriat și nu i-aș bănui pe ai mei vreodată de nici cel mai mic gest de violență domestică. Din păcate, nu toți copiii sunt la fel de norocoși.
(…) Sunt o fire sociabilă, iar în cei 37 (ok, 39) de ani pe care îi voi împlini curând am cunoscut zeci, sute, poate mii de oameni, unii dintre ei povestind cu aparentă detașare despre bătăile care le-au fost aplicate în scop didactic în copilărie. Nici eu și poate nici ei nu știu în ce măsură loviturile pe care le-au primit în copilărie le-au schimbat viața.”
Liviana Tane, Founder @ The NEST Project // citește toată povestea Livianei
Despre cât de ușor ne blocăm și nu intervenim.
”(…) În minutul în care am trecut eu strada, el i-a dat două palme, fata și-a pierdut echilibrul și a căzut pe jos. s-a ghemuit și a început să plângă și mai tare. Și-a ascuns fața în mâini. El a amenințat-o că data viitoare o să-i dea ”ca lumea” și că-i rupe capul dacă-l mai plictisește.
Eu m-am oprit în mijlocul drumului și nu știam ce să fac. Eram cu o prietenă, care mă trăgea și-mi spunea să mergem, că doar puteam să înrăutățim situația. (…). I-am șoptit prietenei mele că trebuie să stăm, dar nu am protestat când, din nou, m-a tras. Am mers în tăcere și simțeam rușine. Îmi venea să plâng.
I-am spus prietenei mele că de obicei sunt polițiști prin zonă, și că trebuie să căutăm unul. Ea a dat din cap și tot ea a văzut o mașină de poliție parcată. I-am povestit tipului din mașină ce s-a întâmplat, el a zis că-i bine că am venit la el. Eu nu eram sigură. L-am întrebat dacă o să se ducă la ei, a zis că da. Am așteptat două minute lângă el și ne-a întrebat de ce nu plecăm odată. Dacă stăm să-l verificăm. Am zis că nu. Dar am mai stat vreo două minute. Tipul nu s-a clintit și m-am gândit că poate nu iese ca să ne facă în ciudă, și trebuia să iasă odată. Eu și prietena am plecat. Nu mai știu unde trebuia să mergem, dar ne-am întors acasă. M-am gândit tot drumul la fata ghemuită pe jos, și mi-am amintit de când eram și eu ghemuită pe jos, când eram eu o eu mai mică, aveam palmele acoperite de scuipat și doar voiam să se termine tot.
Îmi pare rău că nu am făcut nimic. Și fata aia ghemuită pe stradă, și fata aia care eram eu, ghemuită pe podea, meritam să fac ceva. Chiar dacă doar aș fi înrăutățit situația. Îmi pare rău că mi-a fost frică. Și pentru ea, atunci, și pentru mine, cu ceva timp înainte, și pentru mine, cu ceva timp după.
Încă mi-e rușine.”
Tea Nicolae, Plic, o revistă // citește toată povestea Teei
Violența domestică are forme variate: părinții, în rolul de victimă.
”(…) La ușa ascultau fetele rele care fumau țigări la bucată. Voiau sa asculte ce-mi zice doamna asta ca să aibă de ce să râdă.
Mama lui Porcu mi-a luat mână și s-a uitat la ea vreo juma’ de minut. Apoi a început să plângă în hohote. Mi-a luat mâna și-și acoperea fața cu ea. Îmi zicea:
– Tu ești băiat bun. Să nu dai niciodată în mama ta, niciodată, nimic n-o doare mai mult pe o mama decât bătaiele de la copilul ei. Uite, m-a lovit aici.
Fetele care ascultau la ușa au fugit în cealaltă cameră. Cred că s-au jenat. (…)”
Gabriel Sandu, VICE România // citește toată povestea lui Gabi
sursă foto ilustrare articol
