Nu e doar despre Boston – e despre țara întreagă, despre lumea întreagă!”, strigă unul dintre reporterii din “Spotlight”, din ușa redacției, în cel mai tensionat dintre momentele filmului. E punctul culminant al scenariului, fără îndoială. “Au știut! Și au lăsat toate astea să se întâmple! Puteai fi tu, puteam fi eu, putea fi oricare dintre noi!”.
Sigur că e doar o replică de film; n-avem cum ști dacă reporterul Mike Rezendes a zis vreodată asta; dar probabil că așa a gândit. Sigur că o comparație între investigația Spotlight, care a luat “Pulitzer-ul de aur” în 2003, și cea începută de Gazeta Sporturilor la sfârșit de aprilie 2016 poate suna un pic cam forțat. Așa o fi. Dar cât de forțată-i comparația asta, totuși?
Să răspundem, înainte de a judeca, la o întrebare: există măcar un singur cetățean român sigur 100% că nu va ajunge vreodată într-un spital de stat – în caz de accident, de tragedie de tip Colectiv, de cataclism natural, de atentat?
Să mai zicem, de dragul exercițiului, că or fi existând pe teritoriul României 10.000 de oameni cu o astfel de certitudine. Procentual, asta înseamnă cam 0,05% din populația țării. Rezultă că pe restul – 99,95% – investigația GSP îi privește direct, intim, pe viață și pe moarte.
Ce-au aflat acești 99,95% dintre cetățenii României, începând cu primăvara lui 2016, e că statul român a știut – și a lăsat toate astea să se întâmple. A știut bine că există un risc major să ieși din spital mai bolnav decât ai intrat, a știut bine că probabilitatea să se întâmple asta e intolerabil de mare, a știut bine că există cauze sistemice, de care el, statul, era responsabil – și a lăsat ca toate astea să se întâmple.
Deodată, “puteai fi tu, puteam fi eu, putea fi oricare dintre noi!” nu mai sună a replică de film. Și deja se vorbește, prin nucleele sănătoase ale jurnalismului românesc, că investigația GSP e “cea mai tare investigație din ultimii 10 ani, dacă nu cumva din ultimii 25”.
***
Cătălin Tolontan și Mirela Neag au venit în sufrageria FFFF, la Masterclass Superscrieri, și au povestit colegilor de breaslă despre bucătăria muncii lor, cea care nu se vede în textele finale; discuția – la care au participat 40+ jurnaliști din noua generație, oameni de comunicare&PR, invitați din business și ONG-uri – a fost moderată de Mona Dîrțu.
Redăm selecțiuni ale discuției, pe care am reorganizat-o pe teme mari; am făcut doar editări minore, care nu afectează în niciun fel conținutul, pentru a asigura coerența, concizia și lizibilitatea. Toate episoadele investigației echipei GSP, aici.
Mulțumim, Mona Dîrțu, pentru sprijinul acordat la editarea materialelor scrise și lui Tiberiu Cimpoeru pentru cele video.
***
MOMENTUL ZERO, NOIEMBRIE 2015: “Arșii de la Colectiv erau internați în saloane normale. Nu ne pricepeam, nu am înțeles cât de grav e”
Mona Dîrțu: Mirela, Cătălin, ce caută un ziar de sport în “criza dezinfectanților? De ce scrieți tocmai voi doi – împreună cu Răzvan Luțac, care-i acum în Franța, la Euro 2016 – despre sistemul românesc de sănătate?
Cătălin Tolontan: Asta ne-a întrebat și “Der Spiegel” astăzi (14 iunie 2016 – n.n.).
Mona Dîrțu: Și ce ați răspuns?
Cătălin Tolontan: N-avem un răspuns. Nu știm de ce.
Mirela Neag: […] A fost tragedia de la Colectiv, o emoție națională în care noi ne-am trezit implicați pornind tot de la un personaj din sport: în ziua de după tragedie [30 octombrie 2015 – n.n.], noi căutam să aflăm vești despre Alex Pascu, liderul trupei [Goodbye to Gravity], care era băiatul președintei Federației Române de Scrimă.
Cătălin Tolontan: Noi am început [ca echipă] de foarte mulți ani. Cunoști, ca ziarist, foarte mulți oameni – și în momentul în care li se întâmplă ceva au încredere în tine, într-un fel sau altul. Și vin la tine și-ți povestesc lucruri. Concret, însă, a început exact cum spune Mirela: căutam să aflăm informații despre băiatul Anei Pascu. Și am aflat că a ajuns într-un salon unde nu trebuia să ajungă. În ciuda a ceea ce ni se spunea la televizor, oamenii arși de la Colectiv stăteau în saloane normale, împreună cu oameni care nu erau arși. De atunci, chiar de pe 1 sau 2 [noiembrie 2015], au fost medici care ne-au spus că nu e OK. Că [arșii] au o vulnerabilitate majoră la infecții nosocomiale. Că ceilalți bolnavi sunt purtători ai infecțiilor, dar pot scăpa mai ușor, pentru că iau antibiotice – dar că în cazul arșilor, dacă li se transmit infecțiile de la ceilalți bolnavi din saloanele mixte, e o problemă. Nu ne pricepeam, nu am înțeles cât de grav e asta. Tehnic, așa a început povestea: imediat după Colectiv. Dar nu avem un răspuns inteligent la întrebarea “de ce noi?”, ziar de sport. E bizar, toată lumea întreabă.
- Până la debutul investigației care avea să fie botezată “Criza dezinfectanților”, în aprilie 2016, echipa GSP a publicat o serie de articole despre circumstanțele care au făcut posibilă tragedia de la Colectiv – unele dintre ele legate de sistemul de sănătate, altele despre ISU.
- Primul dintre ele vorbește, în premieră, despre faptul că unitatea modernă pentru arși nu era funcțională în seara Colectiv, deși fusese inaugurată oficial de șapte luni. La sfârșitul lui mai 2016, procurorii au început urmărirea penală in rem împotriva spitalului pentru fapte de abuz în serviciu.
“SURSA ZERO”. REȚETELE. ÎNTREBĂRILE FĂRĂ RĂSPUNS.
Primul articol din investigația-fluviu a GSP a fost publicat luni, 25 aprilie 2016 – însă munca a început cu cinci-șase luni înainte de data publicării, când jurnaliștii de la GSP au primit, de la o sursă rămasă anonimă, o informație: dezinfectantul folosit în 350 de spitale românești, susținea acea “sursă zero”, nu respecta rețeta de fabricație. Ce-aveau deci la dispoziție jurnaliștii GSP, la momentul decembrie 2015, erau mărturia unei surse care cunoștea pe dinăuntru hala de producție a Hexi Pharma și copii după niște rețete de fabricație vechi de trei ani.
Mirela Neag: Cum a aflat persoana care ne-a dat rețeta că produsele sunt neconforme? Păi vedea, în hală [la Hexi Pharma], doar butoaiele în care se amestecau substanțele. La un moment dat, ducându-se într-un birou administrativ, vede pentru prima dată și produsul finit – niște flacoane cu trei substanțe – și citește eticheta. Și vede concentrația. Știind foarte bine rețeta, atrage cuiva atenția: “Eticheta este tipărită greșit” – asta credea atunci, că-i o greșeală de tipar. Și mai atrage atenția de câteva ori, urmărind să vadă dacă era corectată eticheta – doar că în final i se spune “nu e treaba ta”. Abia atunci s-a prins – și a luat decizia să plece din fabrică […]. În hală mai știau [despre problema de concentrație] doar șeful de producție – plus Flori Dinu, directorul general, proprietarul Dan Condrea și mai mulți agenți de vânzări.
Mona Dîrțu: Ați pornit, deci, pe urmele unei firme care producea dezinfectați diluați.
Cătălin Tolontan: Nu… cred că am pornit mai degrabă pe urmele infecțiilor. Noi am [țintit] de la început statul, autoritățile – încă de la Colectiv: ISU, spitalele cu infecții nosocomiale… Am rămas de la început până la sfârșit cu ochii pe autorități. Cred că asta ne-a și ajutat – și oamenii au avut încredere să vorbească.
Diana Marcu (republica.ro): Mirela, ați spus că voi ați avut, inițial, două rețete mai vechi. Sursa le luase anterior din fabrică. Cu ce scop? A încercat să le valorifice, anterior discuției cu voi? S-a mai gândit să le facă publice până la cazul Colectiv?
Mirela Neag: N-a vrut să le facă publice, a vrut să le prezinte la Parchet. Dar, ca un denunț să poată fi probat – așa cum se cere – trebuia să fie însoțit de o analiză fizico-chimică, de compoziție […]. Știind că singurul laborator unde putea să facă această analiză era Unilab-ul, cel pe care îl controla Condrea, a căutat un laborator în Germania. Dar prețul [analizei] era de 2.000 de euro. Sursa noastră fiind un angajat cu salariu modest, nu și-a permis. Noi l-am întrebat pe Dan Condrea, în timpul interviului, dacă acele documente [rețetele furnizate de sursa GSP] îi sunt familiare, dacă seamănă cu documentele interne – și el a confirmat că da. Erau niște rețete de trei ani, din decembrie 2012.
Cătălin Tolontan: Iar noi am spus că sunt vechi, asta a fost exprimarea – am fost corecți față de public […]. Ne-am uitat la Condrea, reacția lui n-a fost de negare, n-a negat niciun moment – știa. Am sunat-o, imediat ce-am terminat convorbirea cu el, pe Flori Dinu [directorul general al Hexi Pharma], să n-apuce să o sune el întâi. A înnebunit pur și simplu, a fost îngrozitor de agresivă și lipsită de logică în reacție; și ne-am dat seama că am nimerit rău de tot peste ei.
Mirela Neag: Persoana respectivă știa foarte bine că poate să fie acuzată – semnase un contract de confidențialitate. Și știa că publicarea acelor documente ar fi incriminat-o.
Cătălin Tolontan: Existau mai multe mărturii. Răzvan [Luțac] a venit cu o altă sursă care ne-a confirmat, din interior, diluarea. Toată lumea a fost surprinsă, în afară de [cei din] Hexi Pharma. Nici cei mai dușmănoși competitori ai lor nu știau – și nu se gândiseră – la diluare. Existau însă suspiciuni majore, și lucrurile sunt cumva destul de ciudate: existau laboratoare din Germania, Franța și Ungaria care făcuseră analize pe aceeași substanță a lor, pe Thor, și li se relevase faptul că această substanță are o problemă mare – și asta încă de prin 2012. Deci afară se știa despre aceste substanțe: prea au luat aceeași substanță și francezii, și nemții, și ungurii, iar substanțele au ajuns acolo pe niște filiere destul de ciudate din punct de vedere al deciziilor. De ce s-au apucat toți să testeze niște substanțe din România? Nu știm, sunt multe lucruri care ne scapă.
CONTROVERSA: “MULTĂ VREME AM LUCRAT CA ECHIPA A ȘI ECHIPA B”.
Cătălin Tolontan: Multă vreme am lucrat ca și echipa A și echipa B. Este în “Newsroom”, la un moment dat, o poveste când ei investighează un caz și se împart în două echipe: roșie și albastră. Se verifică unii pe alții. Noi n-am avut aceeași opinie. Mirela a spus de la început, din decembrie, că documentele sunt reale și dezinfectanții sunt diluați. Eu am spus nu e posibil, că statul ar controla și i-ar prinde cineva. Nu știam cine, dar cineva trebuia să îi prindă, era clar.
Mona Dîrțu: Și cum ați lucrat? Cine era echipa A și cine era echipa B?
Cătălin Tolontan: Mirela s-a ocupat de partea de găsire a unui laborator care să poată să ne certifice. Eu m-am dezis de povestea asta.
Mirela Neag: Eu am susținut încă de când am venit în redacție cu rețetele că eu cred că rețetele sunt reale și că trebuie, ca să pornim această investigație, să facem noi niște analize de compoziție la un laborator.
Cătălin Tolontan: Eu am zis că e o prostie, ne batem noi acum cu Guvernul în analize…
Mirela Neag: Ai zis “hai să nu ducem investigația într-o luptă de formule chimice”.
Cătălin Tolontan: Exact. Am zis hai să vorbim cu oamenii, cu sursele noastre bune, vechi, cunoscute sau necunoscute, să vorbim la firul ierbii. Și în momentul ăla ne-am împărțit. Am zis: bine, Mirela, ia tu partea științifică. Și eu am luat eu partea cealaltă, de interacțiune cu statul român – a fost o plăcere extraordinară. Evident că vorbeam [între noi]. Nu zilnic, pentru că mai aveam și alte lucruri de făcut, dar vorbeam de două ori pe săptămână despre unde a ajuns fiecare dintre noi. Mirela nu a căutat doar laborator – a căutat, împreună cu Răzvan [Luțac], și alte lucruri legate de firmă și așa mai departe. Și eu încercam să aflu cine controlează totuși aceste produse, pe care trebuia să le controleze cineva, după mintea mea. Nu le controlează nimeni.
Mirela Neag: Aici ne-am intersectat, după ce tu ai ajuns la concluzia că statul nu verifică – și eu am venit și ți-am spus că normal că nu verifică, fiindcă eu nu găsesc niciun laborator care să facă asta.
Cătălin Tolontan: […] Faptul că nu există niciun laborator… era evident că nu există cerere pentru analizele respective. Nu există cerere, înseamnă că nu exista nicio impunere, că uneori piața apare prin impunere în zona de control statal […]. Și ne-am hotărât să publicăm înainte să avem rezultatele analizelor de la ICECHIM. Asta nu e nicio exagerare, e adevărul. Nu am avut rezultatele care se refereau la produse cumpărate în decembrie [înainte de primul articol].
LUCRUL CU SURSELE. “FEMEILE SUNT MAI CURAJOASE; ELE SUNT, DE FAPT, LEGĂTURA REALĂ A ROMÂNIEI CU SPITALELE”
Raluca Ion (republica.ro): Ce spun astăzi sursele pe care le-ați avut? Sunt mândre că au contribuit?
Cătălin Tolontan: Asta cu sursele e foarte interesantă – sunt atât de multe, și trebuie să vorbești [din când în când] cu fiecare, indiferent dacă au discutat cu tine acum șase luni. Nu poți să nu le răspunzi la telefon de fiecare dată; știi că s-au legat cumva de tine. E foarte greu, ăsta cred că e cel mai greu lucru. De pildă în noaptea aia când a murit Condrea, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne luăm agendele și să ne sunăm toate sursele – pentru că ne-a fost teamă pentru ele; erau foarte speriate, știam că n-aveau experiență…
Mirela Neag: Ne-a sunat una dintre surse, era disperată: “Nu știu ce să fac, să sun la Parchet, la Poliție…?”.
Mona Dîrțu: Despre câte surse vorbim, aproximativ? Aveți o medie cam de trei surse pe material, din câte am evaluat eu.
Cătălin Tolontan: Sunt zeci, sute de oameni cu care am vorbit în perioada asta. Dar oameni pe care îi putem considera surse sunt câteva zeci.
Și e foarte greu să ții legătura cu fiecare în parte. Avem, de exemplu, o sursă care ne dă 25 de sms-uri/zi. Asta e… [Râde].
Mirela Neag: Din momentul în care un om devine sursă, se simte parte din poveste și simte nevoia [să țină legătura cu tine]. Iar sursele principale simt, cred, și un pic de frustare – că lumea nu știe că schimbarea de la ele a pornit.
Cătălin Tolontan: De la început, apropo, oamenii curajoși cu care am vorbit au fost femei. Ne-am întrebat de ce sunt femei. Am o explicație…
Mirela Neag: Și eu.
Cătălin Tolontan: Și tu? Hai, spune…
Mirela Neag: Nu, nu [râde].
Cătălin Tolontan: Hai, te rog, zi, spune-o tu.
Mirela Neag: Femeile sunt mai curajoase…
Cătălin Tolontan: Și acum vin eu cu ceva baroc… Am sentimentul că femeile, da, sunt, mai curajoase – și mai decise; în chestiunea cu sănătatea, cel puțin, nu dau un pas înapoi. Sentimentul pe care îl avem este că ele se internează de mai multe ori – și nu numai că se internează ele, dar se internează și când se internează copiii, soții și părinții lor… Ele sunt, de fapt, legătura reală a României cu spitalele. Și cu problemele de sănătate. Și-atunci sunt absolut decise, inflexibile, și spun “nu mă interesează cine e ministrul Sănătății, cine-i președintele țării, cine-i la SRI…”. Nu, nu le interesează: ar putea să strivească toate instituțiile, puse una lângă alta, cu un singur gest.
Mona Dîrțu: Povestiți-ne cum lucrați cu sursele.
Cătălin Tolontan: Trebuie să ai grijă cu sursele, că nu sunt obișnuite – și trebuie să le explici, fiecăreia, cu o zi, două, trei, înaine de a publica. Le spui: mâine o să înceapă nebunia: televiziunile or să preia, o să vă sune șefii, o să vă zică “știu că ești tu”. Noi le spunem: indiferent ce vă zic, nu vor ști niciodată că dvs. sunteți sursa respectivă. Că nesiguranța pe care o avem noi, sau orice jurnalist când scrie despre ceva și nu e sigur că așa stau lucrurile – și chiar dacă e sigur, tot păstrează urmele îndoielii – o au și oamenii care cred că au identificat sursele; nu le identifică [de fapt] niciodată, sau chiar dacă le identifică, sursa scapă de fiecare dată – doar că trebuie să aibă răbdare un pic. Adică trebuie să reziste o zi, două – cât timp e căutată cu reflectoarele.
Mona Dîrțu: Și, în plus, să aibă încredere în cuvântul jurnalistului.
Cătălin Tolontan: Exact. E un efect psihologic foarte ciudat: oricare dintre noi ar avea senzația, în locul lor, că a fost prins – că știe toată lumea. Nu știe nimeni, de fapt. Dar trebuie să le explici [surselor], să le convingi să aibă răbdare o zi, două; și să le înveți niște mici trucuri de reacție. Da, vorbim [cu sursele noastre] despre ce trebuie să facă în primele zile; dar n-o să trădăm aici toate trucurile [râde]. E important să reziste o zi – prima zi e foarte grea, a doua zi e puțin mai ușoară […]. Și, indiferent cât de mult încercăm să ne obișnuim sursele, șocul este foarte mare în ziua apariției [articolului]. Pentru că oamenii ăia neștiuți devin, brusc, vedete în niște chestii foarte dure pentru ei. Noi, [jurnaliștii], avem un alt fel de antrenament – e logic să rezistăm mai bine. Dar ei nu rezistă în primă instanță. Adică unii dintre ei nu au rezistat, au ieșit imediat la televizor. Noi n-am comentat, că nu e treaba noastră să confirmăm cu cine vorbim.
Gabriel Sandu (VICE România): Aveți, cu sursele voastre, vreun fel de înțelegere scrisă prin care vă angajați să nu le divulgați identitatea?
Cătălin Tolontan: A, nu, nu. Le spunem prima discuție pe care o avem.
Mirela Neag: E cuvântul.
Cătălin Tolontan: E cuvântul.
Mona Dîrțu: Mirela, Cătălin – spuneți-ne ce anume discutați cu ei, un fel de “best practices” pentru jurnaliștii cu mai puțină experiență.
Cătălin Tolontan: Încercăm, întâi, să le înțelegem mobilul. Și le spunem că indiferent care e mobilul, e OK – dar că, sincer, nu dvs. ne interesați, ci informația. Că nu scriem pentru dvs., [în caz că] că aveți ceva cu șefu’, că v-a supărat nu-știu-cine; deci nu scriem pentru dvs. – niciodată. Că verificăm ceea ce spuneți, într-un fel sau altul, și nu vă vom spune niciodată cu cine mai vorbim; că nu vă vom spune că am verificat ceea ce ne-ați spus cu X sau Y – nici măcar că o să vorbim cu ei. Că n-o să vă spunem niciodată cine sunt X sau Y – după cum lor, lui X și lui Y – n-o să le spunem cu cine am vorbit [mai întâi]. Le mai spunem că își asumă un risc, că nu e garantat că nu se va afla vreodată – dar că niciodată nu se va afla de la noi. Asta le spunem de la început: indiferent care va fi contextul, nu se va afla niciodată de la noi.
Mirela Neag: Nici dacă ajungem într-un proces.
Cătălin Tolontan: […] Condrea nu a știut până în ultimul moment cine a fost persoana care a vorbit.
Mirela Neag: Nici acum nu se știe…
Cătălin Tolontan: Nu, nu se știe, pentru că sunt mai multe variante – și oricum am vorbit cu mai mulți. Nimeni nu poate să știe cu exactitate […].
Deci suntem sinceri cu sursele, foarte sinceri – de la început. E o înțelegere, și sursa o percepe ca pe o înțelegere; una pe care însă nu o scriem undeva. Uneori nici nu știm, fiecare dintre noi, care este sursa celuilalt. Unii dintre oameni preferă să vorbească doar cu unii dintre noi, fără ca ceilalți să știe. Și respectăm înțelegerea asta. E suficient că avem noi încredere între noi.
Gabriel Sandu (VICE România): Să presupunem că testele nu ar fi ieșit în conformitate cu primul vostru articol și ați fi fost dați în judecată pentru că ați afectat imaginea Hexi Pharma. Nu ar fi fost în folosul vostru să aveți înregistrări cu sursele din interiorul companiei?
Cătălin Tolontan: Chiar dacă le-am fi avut, nu le-am fi dat niciodată judecătorului. Aia era treaba noastră – dacă noi greșisem, mersesem pe o sursă proastă, cineva ne mințise voit sau doar ne dezinformase, era riscul nostru. Nu ne-am fi apărat dezvăluind o sursă – niciodată. Absolut niciodată.
[…] Acum, sincer, apropo de surse: noi [jurnaliștii] suntem cei mai nebuni dintre toți, dar nici sursele nu sunt “sănătoase”. Iar dacă te întrebi de ce nu sunt oamenii ăștia “sănătoși”, ce-i face excentrici, […] de fapt ajungi și la adevărul spuselor lor. Sunt medicii buni, dar care nu au cucerit sisteme, care nu au reușit să intre, să facă… [Cătălin] Cîrstoveanu e o excepție – un doctor împotriva sistemului [pe care] toată lumea îl știe. [Dr. Cîrstoveanu, șeful secției Terapie intensivă nou-născuți de la Marie Curie, a vorbit deschis despre ineficacitatea medicamentelor generice folosite în spitale – n.n.]. Dar de obicei nu astea sunt vocile. Nu. Sunt oamenii marginalizați de sistem – oamenii care dintr-un motiv sau altul au fost lăsați în spate, care nu au vrut să se “adapteze”, care probabil că au și slăbiciuni profesionale, dar și sufucientă nebunie încât să spună: “eu nu vreau să fiu ca voi, eu vreau să fiu diferit”. În același timp, sunt foarte puține afirmațiile lor – cele mai trăsnite și mai science-fiction din câte-am întâlnit – care să nu se fi confirmat în timp.
Întrebare din sală: Spuneai că sunt oameni marginalizați de sistem. Ei au venit către voi, cu cât investigația a avansat?
Cătălin Tolontan: Da. Marea majoritate, da. Dar au fost și câteva surse importante pe care le-am găsit noi. E-adevărat că, pe măsură ce trecea timpul, erau surse care ne spuneau „ah, abia [vă] așteptam!”. Acum marea problemă este cum gestionăm valul de subiecte. Unu: sunt așteptările oamenilor, care se așteaptă să dăm în fiecare zi, la 7,00 dimineața, un super-subiect, ceea ce este IM-PO-SI-BIL; pentru ce am publicat până acum s-a muncit niște luni de zile – deci n-ai cum, nu se poate. Și jurnaliștii înțeleg asta. Obosim, nu mai putem pur și simplu. Realmente nu mai putem. Și avem foarte multă “administrație” de făcut cu sursele. E o “administrație umană” pe care trebuie s-o mai facem, știm – luni de zile, de-acum înainte. N-avem cum să-i lăsăm pe oamenii ăia… Iar ei ne sună și ne spun toate teoriile lor, “stați puțin, să vă explicăm”, iar tu trebuie să-i asculți; așa că te așezi la masă cu oamenii și-i asculți. Cititorii văd ceea ce ne-a ieșit: dar ceea ce nu ne-a ieșit este de două ori mai mult. În ultimele trei zile ni s-au îngropat trei subiecte, de exemplu: asta e; nu au dus unde credeam că duc – n-au dus nicăieri, de fapt, informațiile nu erau bune. Deci am avut trei zile în care trei subiecte promițătoare ne-au murit unul după celălalt. Dar ele au fost muncite. […] Plus că discuțiile cu sursele durează: am fost ieri, de exemplu, într-o discuție care a durat patru ore. Plus că sunt domenii noi pentru noi, de fapt pentru orice jurnalist. Sunt practic subiecte în care o iei de la zero. Cel cu SEAP-ul, de exemplu: hai să-nvățăm. Și oamenii îți spun de toate, iar tu asculți tot ca să-ți iei – dacă îți iei – informația aia mică; uneori nu ți-o iei nici pe aia. Nivelul de eșec e cumva în corelație directă cu nivelul reușitei. În spatele fiecărui articol reușit sunt câteva care nu au ieșit.
*urmează să publicăm un nou episod
