Știți de capacitatea aia a omului care, atunci când își pierde unul din simțuri, i se acutizează celelalte, nu? Ei bine, cred că același lucru se întâmplă și la genii.
Capacitatea de a gândi atât de diferit, de a lega ideile între ele sau de a arunca la gunoi orice preconcepție fără pic de remușcări este rezultatul unor abilități pierdute. Nu sunt întotdeauna aceleași, dar am observat o recurență în capabilitățile sociale ale geniilor. Nu sunt cu totul pe lumea sta. Nu caută acceptarea unui grup, nu au vreo naționalitate. E de parcă nici nu își aparțin.
Putem să-i luăm ca exemplu și pe autiști. Sunt blocați în mintea lor și, din cauza asta, o folosesc la maxim, iar în acele câteva momente când se exteriorizează, rar vedem o idee finită, rafinată, ci tot procesul comprimat în două, trei gesturi stângace sau în câteva cuvinte. E dificil.
Noi, restul, muncim poate ani să ajungem într-un punct în care probabil unul din ei ar fi ajuns în 5 minute. Nu mă plâng. Cred că e un schimb corect din partea naturii: un pic de sănătate mentală pentru câțiva ani de muncă în plus. Dacă vă interesează cum e în mintea unui copil autist, găsiți AICI un clip despre o fată care a găsit o metodă de a-și concentra izbucnirile într-un blog despre experiențele sale.
Secretul stă undeva în echilibru, în tonurile de gri, pe care cumva le omogenizăm. Geniile au daltonism, au înlocuit culorile și trebuie să trăiască într-un haos de splashuri colorate. Așa ajung să poarte aceleași haine, să nu fie atenți la ce le spui sau chiar mor la 27 sau 33 ani (clubul 27 și clubul 33).
Încearcă să-i ții în jurul tău. Te ambiționează (după ce te scot din sărite că i-a ieșit ceva mai bine), ajungi mai curios fără să-ți dai seama, înveți mai mult, te pui la îndoială și experimentezi ca un copil care vede lumea pentru prima dată. Cred că asta e cea mai mare diferență între ei și noi: au curajul să greșească, curaj care duce, de multe ori spre inconștiență. Gândiți-vă la Marie Curie și soțul ei, care toată viața au lucrat în radioactivitate. Pasiunea lor, eventual, i-a omorât.
Așa că, dacă nu poți să înțelegi ce e în capul unui astfel de om, bucură-te. Nu e tocmai plăcut. Nu sunt curcubee sau ponei care zburdă și îți aduc idei călare. Dacă vrei o imagine, gândește-te mai degrabă la o armată de neuroni sclavi, plătiți cu câteva proteine pe zi, care muncesc fără oprire la un singur lucru. N-au pauze sau vieți personale.
