E simplu. Avem un personaj, într-un context. Apare o problemă pe care el trebuie s-o rezolve. Personajul trece printr-o serie de încercări și dificultăți pe care le rezolvă într-un mod neașteptat. Desigur că, la sfârșit, el este schimbat. Asta e rețeta și e folosită de Hollywood, dar și de Gică de la colț când povestește ultima aventură pe care a avut-o la piață. Au succes pentru că omul creează o secvență de întâmplări din orice bucată de informație.
“Cunoaştem povestitori şi să le aflăm meşteşugul, fie că folosesc cuvinte, imagini, sunete sau cine ştie ce alte instrumente.”
Ăsta a fost și motivul pentru care echipa Decât o Revistă a creat aceste seminarii. Așa că cei de la DoR s-au strâns luni, 15 iulie, și au povestit despre cum fac ei povești.
Ce am învățat de la Cristi Lupșa?
În spatele unei povești bine spuse sunt luni de zile de muncă și zeci de mii de cuvinte. Se mai întâmplă ca ea nici să nu apară în publicație. Iar cele care apar au sute de momente la care s-a renunțat pentru că, oricât de interesante ar părea, ele nu au vreo relevanță în perspectiva aleasă.
“Când ne iese, o poveste e un exercițiu dulce-amărui de empatie.”
Cele mai interesante povești nu se dezvăluie singure. Trebuie săpate și puse la îndoială, iar în momentul în care le găsești, întotdeauna te întrebi “de ce îmi pasă?”, “de ce le-ar păsa altora?”.
Ce am învățat de la Oana Sandu?
Să intri în viața unui om ca jurnalist e greu, mai ales când vine vorba de cei care nu sunt persoane publice. În cazul articolului despre Mihaela Lăcătuș, Oana a vrut să stea în prezența boxoarei cât mai mult timp, ceea ce a devenit o problemă atât pentru Miki, cât și pentru soțul ei, care îi este și antrenor. Oana a fost bănuită de spionaj pentru competitoarele ei viitoare. Era o intruziune prea mare, în comparație cu ceilalți jurnaliști care veneau și plecau imediat.
Ce am învățat de la Gabi Dobre?
Poveștile pe care te aștepți să le găsești s-ar putea sa te dezamăgească. Exemplul a fost articolul despre Dăbuleni. Existau tot felul de mituri legate de acest mic oraș, precum faptul ca există un muzeu al nisipului și că e un centru de lupte de cocoși. Părea un loc suprarealist, care s-a dovedit să fie un oraș ca oricare altul unde se cresc pepeni. Povestea s-a schimbat și punctele centrale au devenit industria pepenilor și latura politică a orășelului. Articolul ajuns în revistă a devenit altceva față de așteptările inițiale, lucru care se întâmplă la ordinea zilei în lumea jurnalismului.
Ce am învățat de la Lavinia Gliga?
Oamenii vor să își spună povestea și așteaptă să găsească alți oameni cu aceeași poveste. În momentul în care văd că ești curios, există două posibilități: te acuză că ești spion (cum a fost în cazul Oanei) sau îți dau tot. Și aici ei cred că ești prietenul lor.
NU te îndrăgosti de personajul tău sau, cel puțin, încearcă să nu o faci. Ea o numește “etapa de îndrăgosteală” – acea parte a procesului în care te atașezi de omul sau locul despre care scrii și ai impresia că nu trebuie scos nimic din poveste. Mai mult chiar, vrei să te implici, să schimbi în bine viața omului. De multe ori, “îndrăgosteala” vine și din partea cealaltă, când cel despre care se scrie are impresia că jurnalistul îi este prieten. Nu e bine. Nu te atașa de povestea ta.
Concluzia. Cele mai bune povești sunt simple, dar complicat de făcut.
Scrierea “cu viori în spate” nu merge. Realitatea nu are soundtrack, de ce ai face din fiecare moment pe care il citești unul dramatic? E împotriva naturii și obosește cititorul sau ascultătorul.
Și, nu în ultimul rând, acei oameni care sunt buni povestitori, sunt condamnați la asta.
Mulțumim celor de la Fundația Calea Victoriei pentru implicare, pufuleților Gusto pentru compania foșnăită și, desigur, echipei Decât O Revistă pentru povești.
