donează

publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri

Sintia Radu, Andrei Crăciun și Vlad Odobescu sunt 3 dintre cei 17 câștigători de Premii Superscrieri, la ediția a doua, în 2012. 

1.  Ce a însemnat pentru tine câștigarea unui premiu Superscrieri?

Sintia Radu: Înseamnă o certificare a faptului că am scris la un moment dat o poveste bună care, dintr-o suită de alte povești bune, a emoționat cel mai tare, chiar dacă subiectul în discuție nu era unul comod sau ușor de înțeles. Înseamnă o recunoaștere a faptului că uneori jurnalistul din mine face alegeri bune și că scriitorul din mine e în stare să ducă ceva la capăt.

Andrei Crăciun: A fost o confirmare că, fie și  “la paritate” cu mai vechiul meu prieten Vlad Stoicescu, pot fi “cel mai bun reporter”. Participasem și în 2011, și atunci am terminat pe locul III la “Reportaj”, clasarea aceasta soldându-se cu un scandal – Viorel Ilișoi, membru în juriu, a protestat public în favoarea mea, dacă gramatica îmi permite să mă exprim așa. Nu ne cunoșteam, de atunci ne cunoaștem. Pe de altă parte, nu sufăr de sindromul omului nepremiat. Am fost, din păcate, primul pe tot parcursul meu școlar, mai puțin în clasa a IX-a, dacă memoria mea de om ajuns, iată, în mod surprinzător, la treizeci de ani nu mă înșeală. Scriu din păcate, fiindcă asta mi-a creat iluzia unei meritocrații, care, cum bine am aflat-o toți, în viața de dincolo de școală nu există. Aici e mult hazard. Nu îmi place să urc pe scene și nici să ridic diplome, să mă afișez, carevasăzică, dar nici să nu câștig nu îmi place. Luasem deja toate premiile care contează în jurnalismul românesc, fusesem recunoscut “drept cel mai bun editorialist”, și tot așa. Am avut ambiția să fiu și “cel mai bun reporter”. O am și anul acesta.

Vlad Odobescu: Că am scris în anul ăla un articol în stare să iasă în evidență dintre alte sute.

2.  Care miza pentru care cineva ar trebui să se înscrie?

Sintia Radu: Miza cred că ar trebui să fie obținerea unei certificări că faci un lucru pe care nu îl apreciezi doar tu. Nu consider că premiile trebuie să fie motivul pentru a te apuca de ceva, dar cred că stabilesc un reper profesional, un model pentru alții și mai ales pentru tine. Pe principiul, ia să vedem, voi scrie la fel de bine și următoarea poveste, cât să mai merite un premiu?

Andrei Crăciun: Îmi pare rău că trebuie să o scriu, dar după șase luni de jurnalism independent, într-o piață media cum e a noastră, vindecat, în mod fizic, de un bătrân idealism, pot da acest răspuns consistent, brutal, dar onest: banii.

Vlad Odobescu: Superscrierile au un aer special, printre puținele întreceri de presă bine făcute de la noi. Merită să fii acolo, și ai face bine să înscrii ceva OK.

3. Care e cel mai important lucru pe care un autor de non-ficțiune îl așteaptă să se întâmple în urma unui text în care crede?

Sintia Radu: Un text în care crede ascunde mai mereu o cauză în care crede. Jurnaliștii au de obicei spirit justițiar, deci consider că nu greșesc când spun că tuturor celor care scriu le-ar plăcea să îmbunătățească situațiile din poveștile pe care aleg să le spună, fie ajutând personajele din acele povesti, fie pe altele ca ele. Cred că fiecare autor de non-ficțiune și-ar dori ca la finalul misiunii sale să vadă o schimbare în bine.

Andrei Crăciun: O să vă răspund, ca și până acum, în nume personal, căci pentru fiecare “cel mai important lucru” este, bineînțeles, altul. Pentru mine, așadar, cel mai important lucru a fost când un om despre care am scris, și care acum nu mai e, din nefericire, printre noi, o fată tânără, în ultimele sale zile, pe un pat de spital, arăta altor oameni, și ei bolnavi, ziarul, tipărit încă pe hârtie, și spunea că acolo chiar e toată viața ei, așa cum a fost. Asta a fost pentru mine important. De fapt, de asta încă scriu non-ficțiuni, în contra firii mele, căci nu mă omor după realitate și mă simt mult mai confortabil în imaginar, în literatură, în poeziile mele minore.

Vlad Odobescu: Să-i miște cititorului, fie și cu un milimetru, lumea știută pe de rost.

4. “Mi-am petrecut întreaga viaţă în slujba jurnalismului, pe care îl consider una dintre cele mai nobile şi importante profesii. Responsabilitatea noastră, a tuturor jurnaliştilor, este extrem de mare, pentru că oamenii citesc si ne cred”, spunea Joseph Pulitzer. Cum se aplică asta în România și ce credeți că poate aduce o competiție ca Superscrieri ca plus valoare?

Sintia Radu: Sper că și în România oamenii mai cred ceea ce citesc, dar sper în același timp că jurnaliștii devin  conștienți de faptul că nimeni nu mai crede chiar tot ceea ce citește. Cititorii învață zi de zi să trieze și cred că o vor face din ce în ce mai bine datorită volumului mare de informații pe care îl au acum la dispoziție. Un concurs ca Superscrieri are puterea de a scoate în față mostre de scriitură onestă, gândită, dovezi că merită într-adevăr să mai crezi în ce citești și să susții oameni care își fac meseria cu dăruire.

Andrei Crăciun: Am renumele unui om franc, și țin la el. Nu voi fi, îmi pare rău, galant cu dumneavoastră: nu îmi place termenul pe care îl folosiți: “plus-valoare”. Îmi dă fiori, și nu din rațiuni ideologice. E un concept folosit, astăzi, în mod abuziv pretutindeni. Visez la un viitor în care lucrurile să se judece după alte rigori. În ceea ce îl privește pe Pulitzer: are dreptate. Jurnalismul e frumos, e nobil, e important. Tocmai de aceea se vor duce mereu războaie în contra lui. Vreau să cred că nu va triumfa nici actualul mainstream jurnalistic, evident greșit, dar nici nișa care se predă, fără cel mai elementar simț critic, pieței, în toate sensurile cuvântului ăsta: piață.

Vlad Odobescu: Un ziarist român ar putea zice că domnu’ Pulitzer face mișto, mai ales la faza aia cu “oamenii ne citesc și ne cred”. Superscrierile arată că se poate face și altfel, iar cuvintele alea pot fi pe bune.

5.  Cum funcționează, de fapt, creativitatea și calitatea unei scrieri de non-ficțiune la nivel de percepere de fapte și evenimente și, apoi, de formulare de opinii?

Sintia Radu: O scriere de calitate conține emoție. E acel nod în gâd sau gândul care nu-ți mai dă pace după ce ai citit “ceva bun”. Eu, de exemplu, de fiecare dată când citesc o poveste care mă emoționează, mă uit altfel la oamenii pe care îi întâlnesc pe străzi sau la semafoare, când lumea se oprește. Încep să analizez tot soiul de amănunte și gesturi pe care în mod normal, în goana dintr-o parte într-alta, le ignor cu desăvârșire. Încerc să ghicesc cine ascunde o situație tristă sau fericită ca cea despre care tocmai am citit. Ba chiar ajung să mă întreb dacă unii dintre cei care par mai îngândurați au nevoie de ajutor din nenumărate motive poate chiar în acel moment. Prin urmare, sunt mai atentă la tot ce se petrece în jur, cu tot ceea ce nu sunt lăsată să văd. O poveste emoționantă umanizează tot ce mă înconjoară, mă face mai grijulie, mai interesată de tot. Ajung să mă informez mai mult în legătură cu tot felul de cauze despre care fie nu aveam habar, fie n-aș fi crezut că vor ajunge să mă intereseze. La unele chiar ader și mă gândesc să ajut cumva sau să scriu ceva asemănător care să aibă același efect asupra altora. Cred că o poveste emoționantă are puterea de a pune lumea în mișcare în feluri nebănuite.

Andrei Crăciun: Am competențe limitate în a vă răspunde acestei dileme. Voi fi, de aceea, evaziv: totul stă pe umerii creativității, încă de la Geneză.

Vlad Odobescu: O scriitură bună îl ține pe cititor lângă tine. În timpul ăsta, ai face bine să-i spui tot adevărul despre personaje, situații, să-i aduci cifre și alte chestii care să-l ajute să vadă toată imaginea. Mai departe e treaba lui.

6.  Spuneți-ne 3 beneficii directe pe care le poate aduce un storytelling bun în viețile oamenilor (autori sau cititori).

Sintia Radu: O mai bună cunoaștere a lumii în care trăiesc, mai multă sensibilitate față de problemele celor din jur, mai puține prejudecăți.

Andrei Crăciun: Nu știu ce scrie în manualele de storytelling bun, am studii în cu totul alte discipline, în științe politice, în istoria ideilor și mentalităților, în cultură și civilizație ebraică, ba chiar și în administrație publică. Sunt, și trebuie să suport asta până la ultimele consecințe, un jurnalist fără Jurnalism absolvit. Dar instinctul îmi spune că în viața oamenilor, împărțiți chiar așa, în autori și cititori, e bine când afli faptele, e bine când  constați că acela care îți spune faptele a fost cinstit, n-a fost corupt, n-a fost orbit, și mai e bine când adevărul, cât poate fi și el, în secolul nostru, de obiectiv, are forța să schimbe realitatea și o schimbă cu una mai suportabilă, mai îngăduitoare, mai democratică.

Vlad Odobescu: Plăcere pură.

7.  Care ar fi echivalentul în lumea jurnaliștilor a jurământului lui Hipocrate “Primum non nocere” (Înainte de toate, să nu faci rău), făcut de medici?

Sintia Radu: “Fii responsabil” cred că însumează toate jurămintele și principiile.

Andrei Crăciun: În jurnalism poți să faci rău la fel de ușor ca în medicină, doar că răul nu se vede imediat, răul se acumulează, răul pe care îl face un jurnalism prost practicat e un cancer, e un ucigaș tăcut, chiar dacă vi se pare că el se naște din isterie. Isteria e acolo doar pentru a acoperi urmele. Nu sunt bun la motto-uri, la apeluri mobilizatoare, dar de bun-simț mi se pare ca jurnaliștii să accepte să plătească prețul căutării adevărului, să își facă meseria în picioare, nu în genunchi, dar nici cu piatra în mână. Pe scurt: “Nu lăsa povestea să strice adevărul”.

Vlad Odobescu: Jur să zic tot adevărul, și să-l zic frumos.

8.  Câteva recomandări personale de reviste și cărți de citit (5 reviste la care v-ați abona, all time și 3 cărți care v-au impresionat prin tehnica narativă și abordarea de writing).

Sintia Radu: Prin prisma profesiei, la poveștile lungi din cărți am renunțat în favoarea celor mai scurte din reviste. Recomand metoda tuturor celor care nu mai găsesc timp să mai termine o carte din cauza programului încărcat.

Reviste pe care le-as citi oricând: The Atlantic, Esquire, The New Yorker, NY Times Magazine și Vanity Fair (ca să împac cumva și femeia din mine).

Andrei Crăciun: Dacă aș avea bani să mă abonez la cinci reviste, nu aș mai fi răspuns acum acestei întrebări, ci aș fi fost pe o plajă din Costa Rica, bucurându-mă de beneficiile abonatului. Cândva îmi permiteam abonament la “The New Yorker”, acum cumpăr de la chioșc “Le Courrier International”. Când mai ajung prin aeroporturile lumii îmi iau “Time”, dar niciodată “The Economist”, căci îi găsesc fanatici. Din România citesc, uneori, “DOR”. Cât despre cărți, din nou vă voi dezamăgi punând mai presus talentul decât tehnicile narative și “abordările de writing”. Cărțile care continuă să mă impresioneze sunt “Condiția umană”, de Malraux, “Armata de cavalerie” de Isaac Babel, și “Despre eroi și morminte”, de Sabato, toți acești scriitori fiind, la bază, cât se poate de comuniști.

Vlad Odobescu: Reviste: The New Yorker, The Atlantic, Esquire US, Rolling Stone, The Economist.

Cărți: “Extrem de tare și incredibil de aproape”, de Jonathan Safran Foer. “Abatorul 5”, de Kurt Vonnegut. “Cu sânge rece”, de Truman Capote.

 

Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.  Înscrierile sunt deschise până pe 30 septembrie.

 

Implică-te!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Writing
is healing

Oscar
Caragiale
Au mai rămas
zile până la
#GalaSuperscrieri2017