articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF
Există o teorie, nu tocmai agreată de criticii literari, dar tentantă pentru cine a jucat măcar o dată la Loto, care afirmă că, dacă i-am acorda suficient timp, o maimuţă ipotetică, închisă într-o cameră cu o ipotetică maşină de scris, ar reuşi la un moment dat, apăsând la întâmplare tastele maşinii, să reproducă până la ultima virgulă operele complete ale lui Shakespeare.
Având în vedere că „suficient timp” şi „la un moment dat” nu constituie tocmai repere exacte, iar cercetătorii nu au găsit încă maimuţa nemuritoare, teoria este tratată ca o dovadă a faptului că, deşi şansele ca un anumit eveniment să aibă loc pot fi absurd de mici, ele nu sunt niciodată zero. Pornind de la această premisă şi de la binecunoscuta determinare a echipelor de cercetători britanici, demnă de o cauză mai bună, o echipă de la Plymouth University a decis în 2003 să demareze un test pilot în care şase macaci negri cu creastă au fost confruntaţi cu un Pentium 386. După o scurtă perioadă de adaptare în care au încercat să îşi omoare adversarul cu pietre, maimuţele au cântărit îndeaproape avantajele furnizate de 5 milioane de ani de evoluţie sub forma degetului mare opozabil şi au început să tasteze, prima dată mai precaut, apoi din ce în ce mai rapid. Pe parcursul primei săptămâni, maimuţele au produs cinci pagini de text, din care citatul următor surprinde un fragment reprezentativ: „SssssssssssssssAaaaaaaaaaasssssassfsssggggggaaaaavmlnvvvssjjjjllsssssssss”.
Deşi maimuţele nu au reuşit să rescrie nici măcar prima scenă din Hamlet, iar singura observaţie cu potenţial ştiinţific are în vedere preferinţa macacilor pentru litera S, preferinţă ale cărei implicaţii încă nu se cunosc, există totuşi o consolare pentru pasionaţii de ssstatistică. Chiar dacă Hamlet nu a fost scris de o maimuţă, el a fost totuşi scris de o primată care, înainte de a-şi aşterne gândurile pe hârtie, înainte chiar de a inventa hârtia, a străbătut drumul lung al evoluției ţinându-şi sieşi şi celorlalţi companie prin intermediul poveştilor. Poveşti spuse în jurul focului, despre bine şi rău, despre originea lumii, a soarelui şi a stelelor, despre dragoste, moarte şi tot ce urmează după. Suntem o specie care trăieşte şi învaţă prin poveşti, care îşi explică lumea prin naraţiuni elaborate ce continuă să ne bântuie mintea, chiar şi atunci când corpul nostru doarme. Visăm lumi care nu există, dar, la fel de bine, transpunem ceea ce există în peisaje mentale pe care le populăm cu oameni şi întâmplări de peste zi, facem schimb de poveşti, le colecţionăm, le uităm, le reinterpretăm şi de multe ori le luăm drept etalon pentru ceea ce putem îndrăzni să considerăm posibil.
Oscar Wilde spunea că jurnalismul este de necitit, iar literatura nu mai este citită. Avem nevoie de un nou mod de a spune poveşti despre oameni, un gol pe care jurnalismul narativ se străduie să îl umple luând ce e mai bun din ambele: rigoarea jurnalismului tradusă în sute de ore de muncă pe teren și abilitatea literaturii de a transforma textul într-o experienţă memorabilă. O poveste devine jurnalism narativ în măsura în care este nu doar reală, ci şi capabilă de a stârni emoţii reale faţă de persoane pe care este puţin probabil că le vei cunoaşte vreodată, dar pe care ai senzaţia că le știi de o viaţă. Dacă, atunci când este bine făcut, jurnalismul reprezintă o lecţie de onestitate, iar literatura reprezintă o invitație de a empatiza, scopul jurnalismului narativ fiind acela de a umaniza informaţia şi de a o împiedica să devină zgomot de fond.
Deşi nu există dovezi arheologice care să îi ateste existenţa, Homo fictus, povestitorul înnăscut care l-a însoţit pe Homo sapiens de-a lungul misterioasei sale călătorii până în prezent, îşi face simţită prezenţa în însuşi modul în care ne structurăm viaţa. Vorbim despre vieţi cu final tragic sau fericit, construim înlănţuiri coerente din coincidenţe şi ne povestim retrospectiv ziua, ficţionalizăm trecutul şi viitorul pentru a supravieţui prezentului şi păstrăm bine ascunsă lista de eroi şi răufăcători personali în jurul cărora ţesem istorii pline de bucurii şi dezamăgiri. Dacă literatura este despre toţi oamenii care ar putea fi, iar jurnalismul despre toţi oamenii care sunt, atunci jurnalismul narativ, ca o extensie firească a capacităţii noastre de a ne defini prin poveşti, îmbină realul cu posibilul într-o manieră care le redefineşte pe amândouă.
„Ce pot spune despre jurnalism? Are cele mai mari virtuţi, dar şi cele mai mari defecte. Este prima ocupaţie care intră sub controlul unui dictator. Este deopotrivă mama literaturii, dar şi un rezervor de nerozii. În multe cazuri este singura istorie de care dispunem, dar şi instrumentul de care se folosesc ticăloșii. Dar fiindcă a dăinuit atâta vreme și fiindcă atâţia oameni l-au slujit, a devenit probabil cel mai de preţ lucru pe care-l avem. Iar unii chiar devin onești, deşi n-ar fi avut nici o intenţie s-o facă”. Cuvintele lui Steinbeck surprind, într-un mod ideal, efectul spre care orice scriitură tinde: bucuria faptului că unele lucruri sunt și vor rămâne în afara controlului nostru, fie că vorbim de îngeri care și-au pierdut aripile sau maimuțe care și-au pierdut părul. Indiferent de varianta aleasă, în spate stă o poveste ce așteaptă să fie spusă.
Competiția Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a patra ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.
