Superscrierile & culisele lunii, cu Andreea Pavel & Cristian Andrei Leonte, fondatorii Info Sud-Est

Super invitații ediției: Andreea Pavel și Cristian Andrei Leonte, fondatorii publicației locale Info Sud-Est, care împlinește anul acesta 13 ani (LMA!). 

Este prima oară când avem o ediție combo, dar te asigurăm că merită să citești cu răbdare acest interviu de culise ceva mai lung. Ne-au onorat și mișcat cu deschiderea lor, nu e ușor să te vulnerabilizezi astfel în fața unei audiențe, mai ales când ești printre jurnaliștii ăia puternici, care se duc după sistem.

Le mulțumim mult pentru curajul de a vorbi despre lucruri importante și mai puțin spuse, pe tema ediției Superscrieri #14 – sănătatea mintală a unei prese făcute cu capul.

Superscrierile lunii 
recomandările invitaților, pe senzații

ÎNTUNECAT. Un viitor care a început.
The New Rasputins. Anti-science mysticism is enabling autocracy around the globe. – Anne Applebaum (The Atlantic)

SĂ NU UITĂM. Cum am ajuns aici?
Marile minciuni – Cristian Pantazi (G4Media)

CRIMINAL. Seria de articole despre mercenarii români ai lui Horațiu Potra – Răzvan Filip, Bianca Felseghi (PressOne)

O SĂ BUBUIE. Hackerii ne trolează, dar instituțiile spun că e ok. Și ne ascund informații.
Linia de front digitală a României, spartă de hackeri. Guvernul ascunde realitatea – Andrei Petre (Context)

URĂ. Aurul obținut din moarte.
Horațiu Potra. Aurul mercenarului și camarazii săi abandonați în Congo – Luiza Vasiliu și Victor Ilie (Drepturi și Strâmbe, Substack)

SISTEM 2.0. Securiștii, din nou la putere.
Apostolul „anti-sistem”, propulsat de foști angajați ai statului – Bianca Albu, Andrei Popoviciu (Public Record)

FRICI. Dar sănătos să le discutăm.
Seria Adicții – Ioan Stoleru, ilustrații de Maks Graur (Scena9)

Culisele lunii 
cu Andreea Pavel & Cristian Andrei Leonte

Pe tine ce te face cu capul în general, în munca ta de jurnalist/-ă? Top 3 chestii (știm că sunt multe).

ANDREEA PAVEL: Miștourile autorităților atunci când le cerem informații. Asta mă face cu capul cel mai tare sau, cel puțin, e prima chestie care mi-a venit în minte când am citit întrebarea. Faptul că nu ne răspund la timp sau niciodată, că ne răspund la altceva decât întrebăm, că răspund printr-un comunicat de presă și ne strică investigația, că uneori ne iau la mișto la propriu când vorbim cu ei, toate astea mă fac cu capul, pentru că sunt timpul, nervii, banii noștri la mijloc. Ai noștri și ai comunității în care trăiesc.

Mă mai face cu capul că n-am timp. Ziua mea începe la 05:00 și se termină pe la 23:00 – 00:00, dar de cele mai multe ori trece așa:
Am deschis ochii dimineață, am clipit, am respirat de două ori și e noapte. O amică era bucuroasă recent că împlinește un an la noul loc de muncă. I-am spus că glumește, că s-a angajat recent, doar n-a trecut un an. Ba trecuse fix un an. Lipsa noțiunii timpului mă face rău cu capul.

Discursul urii mă face cu capul oriunde, în orice moment, în orice context. Disprețuiesc și resping profund răul făcut intenționat, propovăduit sau aplaudat, pentru că nu îl înțeleg, răul și ranchiuna sunt lucruri pe care creierul meu nu poate să le proceseze, nu pot să le asimilez. Ele vin la pachet, evident, aproape de fiecare dată, cu prostia. Iar în ultima vreme ele se topesc într-un misticism sulfuros și periculos care a înghițit jumătate de societate hipnotizată de ură.

CRISTIAN ANDREI LEONTE: 1.  Reprezentanții instituțiilor publice, plătiți din banii contribuabililor, care nu înțeleg rolul jurnalismului și importanța transparenței pentru informațiile de interes public.

– “La ce vă trebuie informațiile astea? Ce faceți cu ele?” –
Sunt întrebări pe care nu le-am primit de puține ori când sunam la instituții publice pentru a mă asigura că solicitarea mea, transmisă conform legii informațiilor de interes public, a ajuns, a fost înregistrată și se lucrează la răspunsuri. Ești dezarmat, efectiv, când auzi asta prin telefon și te întrebi: oare reprezentanții instituțiilor publice nu ar trebui să lucreze, la fel ca jurnaliștii, în interesul public, al oamenilor? Din păcate, mulți nu înțeleg și nu o fac.

2.       Mercenarii de presă – din păcate extrem de mulți, parcă din ce în ce mai mulți în ultimii ani. Acei pseudojurnaliști care încalcă orice principiu al meseriei pentru beneficii proprii (putere, influență, bani în final) și din cauza cărora astăzi mass-media tradițională a ajuns la un nivel critic de încredere în ochii oamenilor. Și oricât am încerca să arătăm că nu toți suntem la fel, publicul are dreptate – presa a ajuns să fie văzută așa tocmai pentru că există prea puține publicații și prea puțini jurnaliști care își respectă publicul și fac meseria asta în interes public. Putem face mai mult să schimbăm asta? Poate, dar trebuie să fim mai mulți și mai uniți de partea cealaltă.

3.       Algoritmii social media care au încurajat conspirațiile și dezinformarea și au îngropat conținutul de calitate, bine documentat și verificat. Poate fi foarte frustrant pentru jurnaliștii care își respectă publicul și muncesc din greu să livreze informații corecte. Unii renunță sau încep să se adapteze. Noi n-am renunțat și n-am făcut rabat de la calitate.

Un moment greu dintr-o documentare, când ai simțit că ajungi la capătul puterilor.

ANDREEA PAVEL: Sunt două momente aici, unul care ține de material, altul de emoțional.
Documentam acum aproape 5 ani cum s-a vândut la bucată o halcă de teren de mai multe hectare într-o zonă protejată, în fine, ceva foarte ca lumea. De fapt, oribil, dar investigația era tare. Dar pentru că jurnaliștii nu au acces liber la informații de la Cadastru, spre exemplu, ca să scoatem toate cărțile funciare cu istoricul lor ne costa, în total, peste 1000 de euro. Pentru că erau terenuri alipite, dezlipite, iar lipite și tot așa, zeci de cărți funciare. Și nouă ne trebuiau toate cărțile, ca să ne iasă corect puzzle-ul. Și am pus pe hold documentarea până am strâns banii. A fost frustrant, momentul ăla ne-a frustrat. Iar ca ăsta au mai fost o groază de momente la fel, în cei 13 ani de ISE. De câțiva ani e mai ușor, avem colegi, parteneri de muncă, ne ajutăm reciproc sau lucrăm împreună, e altceva.

Iar emoțional m-am prăbușit la vreun an după ce a murit frate-miu, pentru că abia atunci am înțeles că s-a terminat. El a dispărut exact înainte de pandemie, lockdown și regimul permanent de breaking, frica pentru ai mei și tot necunoscutul ăla de-atunci mi-au mutat doliul și conștientizarea un an mai târziu, la prima gură de aer pe care am tras-o după demența de la începutul pandemiei.

Și fix atunci m-au căutat Nathalie, Ingrid și Tristan, colegii cu care am lucrat la investigația transfrontalieră despre cum a fost tocat miliardul de euro din Delta Dunării și care s-a finalizat recent cu trimiteri în judecată din partea EPPO.

Eu eram într-o stare avansată de deprimare, aveam insomnii prelungite pe săptămâni, iar lipsa somnului este cruntă, accentuează anxietatea, confuzia, irascibilitatea, lipsa de concentrare, tristețea profundă și-așa mai departe, dacă nu dormi intri într-un cerc oribil pe care îl rupi foarte greu. Dacă îl rupi.

Închipuiți-vă cât îmi doream să lucrez la o investigație cu trei colegi pe care nu-i cunoșteam și cu care urma să plec în Delta Dunării, să documentăm, în luna ianuarie. Era ceva minunat. NOT.
 
CRISTIAN ANDREI LEONTE: Atunci când strângi într-un drive, în documentarea unei investigații, mai mulți giga de informație – contracte de vânzare-cumpărare, documente de la cadastru, dosare de firme, înregistrări audio/video, zeci de print screenuri de pe rețelele de socializare, tranzacții bancare și multe alte probe și documente și, din toate astea, tu trebuie să scrii un text de maximum 3-4 pagini, pentru că lumea nu mai are răbdarea să citească mult, sau, și mai nasol, să împachetezi totul într-un reel de sub un minut pentru publicul de pe social media.

Cred că ăla e cel mai greu moment – când trebuie să renunți la informații pentru care ai muncit din greu să le obții dar pe care este mult prea greu, sau îți trebuie mult prea multe cuvinte, să le explici publicului într-un limbaj accesibil. Pentru tine toate sunt importante. Le lași acolo în drive și le mai răsfoiești din când în când. Niciodată nu le dai delete, nu ai cum 😊

Cum ți-ai găsit puterea să continui?

ANDREEA PAVEL: În primul exemplu (n.r. de la întrebarea anterioară), cu banii, la pachet cu frustrarea a venit și un ”Rrrrrrrr…”. La mine, lucrurile astea, obstacolele, piedicile, cineva care spune ”nu” sau orice pe contră, au exact efectul opus, mă ambiționează mai rău, toate ”nu”-urile pe care le aud devin scopuri. Dacă-mi spui ”nu”, eu fac ”da”. Simplu. Așa că ne-am apucat să vedem de unde, ce tăiem, cum facem și am rezolvat. Dar nicio secundă nu ne-am gândit să renunțăm, nici atunci, nici în situații mai nasoale, înainte.

În al doilea exemplu a fost mai greu. Pentru că eram extrem de obosită, nu mai știam cum e să dormi adânc, fără starea aia de veghe groaznică sau fără senzația de ”odihnit” deși mă plimbasem cu ochii pe pereți toată noaptea.

M-au ajutat clar terapia, colegă-miu Leonte care m-a dus în cârcă tot timpul când nu mai puteam, a tras de mine, m-a scos la sport (sportul, mersul pe jos sunt minunate, soluția pentru orice situație când ai capul prea plin), a avut răbdare cu investigația, a cerut termene prelungite până mi-am revenit. A fost o lună oribilă.

Dacă mă uit în spate, nu a durat mult. Ce înseamnă să zaci o lună după ce îți pierzi fratele cu care aveai o relație extraordinar de apropiată și după ce ieși dintr-un an turbat cu o pandemie de care nu știai nimic, din care jumătate ai stat închis în casă?

Acum mi se pare că mi-am revenit chiar repede, dar atunci m-am judecat înfiorător de mult și mi-am adâncit starea de rău din cauză că nu mă lăsam să simt ce simțeam, mă învinovățeam, mă speriam de ce simt, mă enervam, eram furioasă pe furia pe care o simțeam, sentimentul era că voiam să smulg din mine starea aia de rău și să-mi văd de treabă ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

După vreo trei săptămâni de lupte de-astea am obosit și am lăsat-o baltă. Am plâns, am zăcut, am suferit și a trecut. În încă o săptămână eram din nou ok.
Asta nu știe lumea, ce simțim și ce trăim în spatele investigațiilor care, iată, au succes, îndreaptă situații care nu sunt ok sau schimbă lucruri în societate.
Doar noi știm ce e cu noi în backstage 🙂

CRISTIAN ANDREI LEONTE: Îți mărești spațiul de stocare și mai dai un add folder 😀 După, ești nevoit să îl umpli cu informații, nu ai încotro 😊

Unde te refugiezi, cum te detașezi de încărcătura emoțională care vine odată cu munca ta?

ANDREEA PAVEL: Plec la pescuit în baltă, unde nu există semnal și nicio altă sursă de contact cu ce trăiesc zilnic, îmi pun cortul și hamacul și 24 de ore nu știu de nimeni și nimic. Nu-mi permit mai mult pentru că: 1. Motani, 2. Mă apucă foiala, nu am stare să stau mai mult, 3. De fiecare dată când plec se întâmplă ceva.
Dacă nu plec la pescuit, mă închid în casă, cobor obloanele, dau telefonul pe silențios și îl duc în altă cameră. Apoi: fotoliu, motani, prosecco, gătesc de plăcere și cărți sau filme. De cele mai multe ori prefer să citesc pentru că am ochii deja obosiți de deviceuri. Plus, cititul, care a ajuns un lux din cauza programului, îmi lasă imaginația să tropăie în voie.
Refugiul meu preferat este altul, însă. Dar o să rămână așa, știut doar de mine 🙂

CRISTIAN ANDREI LEONTE: Sub apă 😊Iau înotul ca pe o terapie și fac asta cât de des pot și, de multe ori, când simt că nu mai pot. Intru în altă lume și sunt ferit de nebunia cotidianului. E cel mai bun refugiu pe care l-am găsit până acum. Și mersul pe jos, ore de mers pe jos. După prima jumătate de oră începe să dispară anxietatea, să apară optimismul și să-ți joace creativitatea în creier. Sunt și studii pe tema asta, recomand.

Care e rolul publicului în sănătatea mintală a unui jurnalist?

ANDREEA PAVEL: Uriaș. Publicul te ridică și tot el dă cu tine de pământ. Noi resimțim o presiune din ce în ce mai mare, direct proporțională cu așteptările pe care le ridicăm în fața cititorilor noștri.
 
O greșeală pe care o facem acum ne costă de 10 ori mai rău decât acum, să spunem, 7 ani, atunci când aveam materiale bune, dar nu atât de complexe și de impact ca acum.
 
Jurnalistul ridică așteptarea prin anchetele/reportajele/analizele etc pe care le livrează, apoi n-o mai poate coborî pentru că dezamăgește. Or, credeți-mă, nu vreți să aveți de-a face cu un public dezamăgit.
 
Cu cât devii mai bun în ce faci, cu atât simțul critic al publicului se ascute mai mult. E un fel de ”ai grijă ce-ți dorești”. De-asta fact-checking-ul e absolut necesar în redacții, dar chiar și așa apar greșeli, pentru că e normal, e în firea omului să greșească. Și atunci suntem taxați pe măsura așteptărilor pe care le-am ridicat.
 
Iar critica publicului e binevenită, dar ne afectează mai mult decât poate își dau seama cititorii. Așa că mereu apreciem mesajele scrise ferm, poate chiar dur, dar cu înțelegere 🙂
 
CRISTIAN ANDREI LEONTE: Vital. Cam la trei luni, ciclic, apare oboseala aia mare și sentimentul că faci degeaba meseria asta, că, în fapt, nu se mișcă nimic, că lumea nu devine mai bună, că hoții sunt din ce în ce mai mulți. Și începi să te trezești fără ceas la patru dimineața, dar la patru fix, nu la fără sau și cinci, și inima îți bate tare, fricile îți inundă creierul și zici – gata: am terminat cu asta.

Dar nu știu cum naiba se întâmplă că de fiecare dată, și vorbesc de ultimii 13 ani, speranța vine de la oameni. De obicei, și nu știu cum se face, dar așa a fost mereu, primesc un mail sau un telefon în care cineva sesizează un abuz, o nedreptate și, iată, ai un nou scop, sunt oameni care chiar vor să lupte cu răul, ai totuși cu cine, nu ești singur. Și ai pentru cine să o faci. Și continui alte trei luni cu motoarele turate 😊 

Best of Mindcraft Stories
de la Mihai Ghiduc, redactor șef

De la unul din cele mai mari jafuri de artefacte istorice din istoria României la o reorientare a politicienilor autohtoni către combustibilii fosili, avem o țară în care nu apuci să te plictisești.

Coiful de la Coțofenești nu este dacic. Istoria este mult mai complicată, de Ionuț Preda

România nu va trimite prea curând astronauți în spațiu, de Paul Petrache

„Green Deal” – o pălărie prea mare (și prea verde) pentru Burduja?, de Adriana Moscu

Pe urmele dezinformării
Codruța Simina, în Misreport

Misreport este un newsletter săptămânal cu știri despre știri false, realizat de jurnalista Codruța Simina și Rubrika.
Abonează-te aici. Follow Misreport pe Facebook pentru și mai multe updates.

👉Un adolescent din SUA petrece opt ore și jumătate pe zi folosind un ecran conectat la media (rețele sociale, jocuri sau televiziune).

Mai mult de 80% din elevii de gimnaziu din SUA nu fac diferența între o știre și un material publicitar, în timp ce peste 80% din elevii de liceu nu fac distincția între sursele legitime de informare și cele maligne.

Statul New York a lansat un pachet de educație media prin care urmărește să le explice adolescenților riscurile la care se expun. (Daily Voice via MSN)

 Puteți consulta aici studiul și tehnicile prezentate adolescenților. (dhses.ny.gov)

 📌În acest context, e util de urmărit și noul studiu lansat de CJI – Centrul pentru Jurnalism Independent – Relația cu informația și obiceiurile de consum media ale copiilor și tinerilor din România.

 Te poți abona la newsletterul nostru aici.