articol de Saiona Stoian, ideas sailor @ FFFF
publicat pe HotNews.ro, partener media Superscrieri
În stilul anecdotic care l-a făcut celebru, Marshall McLuhan descria ziarul modern ca pe „o instituţie magică, asemănătoare unui vraci aducător de ploaie. Este scris pentru a elibera sentimente şi pentru a ne ţine într-o perpetuă emoţie. Prin intermediul lui, nu se intenţionează prezentarea unor scheme sau modele raţionale de digerare a ştirilor. Ziarul nu oferă vreodată priviri în adâncul evenimentelor, ci doar fiorul lor. De fapt, oamenii nu citesc ziarele, ci intră în ele ca într-o baie fierbinte”.
Citatul de mai sus aminteşte într-o bună măsură de un banc care, probabil, i-ar fi plăcut foarte mult lui McLuhan: în deşert, o echipă de filmare lucra intens la un blockbuster; într-una din zile, vine la regizor un şef de trib care îi spune pe un ton hotărât „Mâine, ploaie!”. A doua zi, plouă torenţial. După un timp, şeful de trib apare din nou şi îi comunică regizorului printr-o mişcare de fermă de braţ: „Mâine, furtună!” A doua zi, are loc, evident, o furtună groaznică. Extrem de încântat, regizorul face demersurile necesare pentru a-l angaja pe şeful de trib. Totul decurge perfect pentru un timp, până ce şeful de trib dispare. După îndelungi căutări, regizorul îi dă de urmă şi îi spune: „Mâine am de filmat o scenă foarte importantă. Spune-mi, te rog, cum va fi vremea?”. Şeful de trib ridică din umeri şi răspunde: „Habar n-am. Mi s-a stricat radioul”.
La ora actuală, presa seamănă foarte bine cu şeful de trib căruia i s-a stricat radioul. Atribuim o putere aproape mistică jurnalismului care este pe rând responsabil de starea vremii şi a democraţiei, de emanciparea sau, dimpotrivă, tabloidizarea instinctelor primare, de formarea unei culturi a dezbaterii şi a unei industrii de entertainment, de legitimarea unui eveniment ca problemă de interes public şi, nu în ultimul rând, de mobilizarea celor care ar putea face ceva în legătură cu asta. Lista lungă de aşteptări exclude însă orice referire la cine anume ar trebui să facă toate acestea şi la modul în care jurnalistul ar trebui să-şi împace responsabilităţile cu meseria de om (după cum poate să ateste oricine cu o experienţă de minim 5 ani, nu e tocmai o meserie uşoară). Am fi putut trăi într-o lume în care alter ego-ul lui Superman fixează plombe sau repară ţevi, fără ca asta să ne afecteze în vreun fel plăcerea de a-i urmări aventurile. Cu toate acestea, Clark Kent scrie texte, iar acest detaliu poate fi cu greu considerat o coincidenţă într-o lume hipermediatizată care suferă de complexul salvatorului. Cine îi salvează însă pe jurnalişti?
„O presă cinică, mercenară şi demagogică va produce, în timp, cetăţeni de aceeaşi speţă, la fel de joasă” declara Joseph Pulitzer, fondatorul celebrului premiu omonim, acum mai bine de 100 de ani. Parafrazând, ne putem întreba cine produce această presă cinică, mercenară şi demagogică, care produce la rândul ei cetăţeni de aceeaşi speţă? Care este declanşatorul acestui joc de domino cu sfârşit previzibil? Cauzele structurale sunt complexe şi imposibil de luat în calcul fără distorsionări majore, dar ceea ce se remarcă este un climat al deziluzionării, al lipsei de repere şi de motivaţie care predomină, în special în presa românească. Recompensarea excelenţei nu ţine de orgoliu, ci de o stare de normalitate în care a avea la ce să speri e chiar mai valoros decât a realiza efectiv ce ai sperat.
Cel mai prestigios premiu pentru jurnalism, premiul Pulitzer, este considerat în domeniul său echivalentul premiul Nobel sau a premiului Oscar; însă, ceea ce omit astfel de descrieri, este importanţa sa ca factor de schimbare: avem nevoie de un astfel de reper nu atât pentru a premia realizări, cât pentru a încuraja jurnaliştii să privească orice articol pe care îl scriu ca pe un potenţial câştigător de Pulitzer şi să muncească pe măsura dorinţei de a-l câştiga.
Acordat anual începând din 1917, premiul Pulitzer însumează în prezent 21 de categorii împărţite în trei mari secţiuni: jurnalism (Journalism), literatură şi dramaturgie (Letters and Drama) şi muzică (Music), ocazional oferindu-se un premiu special (Special Citations and Awards) pentru merite deosebite. Competiţia a luat naştere ca urmare a dorinţei lui Joseph Pulitzer de a pune bazele primei şcoli de jurnalism şi de a conferi prestigiu acestei profesii, Pulitzer donând prin testament Universităţii Columbia bani pentru a înfiinţa premiul ce îi va purta numele; în testamentul său, Pulitzer prevedea patru premii pentru jurnalism, patru premii pentru literatură şi dramaturgie, un premiu pentru educaţie şi patru burse destinate mobilităţii academice. De-a lungul timpului categoriile stabilite pentru aceste domenii se vor modifica, adăugându-se treptat categorii noi, în 2008 fiind acceptate pentru prima dată articole publicate exclusiv online şi membrii juriului recunoscând astfel vizibilitatea tot mai accentuată şi importanţa platformelor virtuale de ştiri. Cu o tradiţie de aproape un secol, premiul Pulitzer răsplăteşte atât creativitatea, cât şi spiritul critic – abilităţi esenţiale pentru un jurnalist care doreşte să îşi pună talentul şi intuiţia în slujba societăţii. Nu este astfel de mirare faptul că cea mai râvnită distincţie o constituie premiul pentru categoria Public Service care constă într-o medalie de aur creată în 1918 de sculptorul Daniel Chester French. Supranumită „aurul lui Pulitzer”, medalia, menţionată chiar de către Pulitzer în testamentul său, este oferită astăzi publicaţiilor print sau online care fac dovada unui angajament excepţional faţă de binele public, folosindu-şi toate resursele disponibile pentru gestionarea unei crize sau pentru demascarea unor încălcări grave ale legii.
Se vorbeşte mult despre criza jurnalismului, din România şi de pretutindeni, criză definită ca o lipsă de responsabilitate a presei faţă de cititori – însă ceea ce nu se discută aproape niciodată este lipsa motivaţiei şi măsura în care buna credinţă poate fi uneori mai importantă decât obiectivitatea. Ce motivează un jurnalist, în afara considerentelor economice, oricum potrivnice, să îşi ia în serios meseria? Cum putem avea aşteptări fără recompense şi responsabilitate fără repere simbolice? Metafora democraţiei tinere, sau de-a dreptul infantile, invocată uneori ca scuză, alteori ca reproş cu privire la tot ce merge greşit în România, ascunde totuşi o fărâmă de speranţă sub muntele de adevăr. Dacă avem ceva de învăţat de la copii este uşurinţa de a imagina improbabilul, pentru ei idealismul ţine mai degrabă de normalitate decât de patologie. Pe la 4-5 ani vrei să fii astronaut, pilot de curse sau personaj de desene animate şi nu te-ai mulţumi cu nimic mai prejos. Apoi, vine vremea când nu mai este de ajuns să vrei şi trebuie să începi să dovedeşti. E momentul în care descoperi banalitatea, sacrificiul şi noţiunea de timp pentru că nu degeaba te naşti hotărât şi sfârşeşti confuz. Însă, între aceste două momente există o perioadă în care a vrea şi a putea coincid pentru că un copil vrea şi poate orice, iar oricine consideră contrariul, ar trebui să încerce să îi spună unui copil „nu poţi” sau „nu ai voie”.
Valorificăm mai mult realizările decât potenţialul şi ne trezim demotivaţi atunci când lucrurile nu ies cum am vrea, nu avem răbdare să creştem excelenţa pentru că nu avem idealuri care să ne alimenteze speranţa. Importanţa unui premiu precum Pulitzer constă nu doar în recunoaşterea meritelor deosebite, ci şi în regularitatea gestului de a căuta şi a premia talentul în diversele sale forme. Lunga tradiţie a premiului Pulitzer demonstrează importanţa unui reper în menţinerea stării de echilibru a unei ţări în care părţile componente lucrează împreună pentru un bine comun. Excelenţa trebuie premiată nu ca excepţie, ci ca un element necesar pentru restul de 99% din jurnalişti care aspiră ca munca lor să fie recunoscută cândva, într-o lume în care e ok să ai aspiraţii aparent nerealiste. La urma urmei, nici radioul n-a fost reparat într-o zi…
Premiile Superscrieri este o inițiativă a Fundației Friends For Friends care promovează scrierea creativă și jurnalismul narativ de calitate în România. Anul acesta se află la a treia ediție și își propune să adune din ce în ce mai mulți susținători, pentru ca lumea să devină, prin puterea cuvintelor, un loc mai sănătos în care să ne creștem ideile.
